Povestea este veche, si probabil demult uitata. Dar, in fiecare an, cand frigul incepe sa se lase si norii de ploaie se aduna sa umple cerul de plumb, eu cad in aceeasi stare. O stare nesuferita, de tristete, de melancolie dusa la extrem. Alunec spre un sentiment dureros si cu gust dulceag, pe care cu greu reusesc sa il dau deoparte.
Ploaia rece parca imi trece prin haine, prin piele, prin suflet. Si mi-e frig. Si ma simt pustiita, si amortita, si amara. Ceva in mine rugineste, apoi ramane prada unor demoni care intotdeauna m-au pandit, in umbra. Iar tristetea si nebunia ma joaca intr-o hora mult prea ametitoare pentru ca eu sa nu ma impiedic.

Oricat de putine motive as avea sa oftez, toamna vine intotdeauna cu ale ei.