Ploaie.
Nu pot sa descriu o anume stare sau senzatie pe care o am atunci cand ploua. Sentimentele sunt, pe cat de variate, pe atat de contrastante. Si picaturile dese, pierdute printre oameni.

Umezeala, frig.
Nu imi place frigul. Anul acesta am dezvoltat cu atat mai mult o apatie deosebita pentru temperaturile scazute, dupa varii episoade in care am simtit, practic, ca nu ma pot misca din cauza frisoanelor care ma cuprindeau. Inainte parca nu eram chiar atat de friguroasa.

Tremur.
Reactie pe care nu o pot controla. Frig, emotie, nervi sau prea multa cafea, tremurul ma urmareste, parca. Si gustul amar al amintirilor, alunecandu-mi in minte, sufocand orice speranta de intoarcere. Senzatia unui fior de gheata pe sira spinarii, cu gandul la neputinta.

Innec.
Incercarile nenumarate de a inneca acele urme de amar, de a le otravi, nu au facut decat sa ma darame, odata cu ele. Somnul adanc in care am cazut rapusa nu mi-a adus decat alte cosmaruri, zgariind, tragand si rupand bucati din ceea ce am cladit odata.

Trecut.
Trecutul este o parte din mine. Ceva ce nu voi putea niciodata nega, ascunde sau uita. Impacarea cu el este imposibila. Nu pot decat sa il tin in spatele unei usi, cu speranta ca nu va navali peste mine, deschizand rani ascunse.

Pierduta.
Imaginea pierduta a unei strazi de periferie, prost pietruita si plina de noroi, sunetul tocurilor infundandu-se adanc in mintea mea, in aburii meniti sa stearga raul. Mirosul de pamant umed si lemn putrezit, oprindu-mi parca respiratia. Gustul de fier si rugina.

Confuzie.
Si, totusi, unde au trecut atatia ani, atatea ploi?

Povestea este veche, si probabil demult uitata. Dar, in fiecare an, cand frigul incepe sa se lase si norii de ploaie se aduna sa umple cerul de plumb, eu cad in aceeasi stare. O stare nesuferita, de tristete, de melancolie dusa la extrem. Alunec spre un sentiment dureros si cu gust dulceag, pe care cu greu reusesc sa il dau deoparte.
Ploaia rece parca imi trece prin haine, prin piele, prin suflet. Si mi-e frig. Si ma simt pustiita, si amortita, si amara. Ceva in mine rugineste, apoi ramane prada unor demoni care intotdeauna m-au pandit, in umbra. Iar tristetea si nebunia ma joaca intr-o hora mult prea ametitoare pentru ca eu sa nu ma impiedic.

Oricat de putine motive as avea sa oftez, toamna vine intotdeauna cu ale ei.