Bring my pearls down by the river
To dress my neck in precious wear
The water’s cold, but a mere detail
Compared to what I had to bare

Bring my gloves, but in a hurry
Blue nails can brake so easily
Lace is such a lovely cover
And hide the things you should not see

Bring my poems, they were burried
Beneath our hidden willow tree
They musn’t be revealed to any
Before they are first known by thee

Bring black cherries, how I love them
No other taste, than bittersweet
Is what I choose to have, forever
On lips which will soon sink beneath

Bring me roses by the river
I used to love their scent, so sweet
Leave their thorns, for I need plenty
Around my heart, ‘till its last beat.

(07.09.2007)

“Are you really sure that you’d believe me when others say I lie. I wonder if you could ever despise me”

Toate trec, depinde cum le lasi tu sa treaca. Unele sunt repetabile, insa stii prea bine ca nu va fi niciodata la fel. Timpul nu te asteapta, nu-ti rezerva un coltisor, cu intamplarea pe care ti-o doresti, pentru zile negre. Timpul nu-l poti cumpara. Il poti trai numai. Si asta pana la un punct. Suntem o insumare, o ingramadire de efemeritati. Si nu avem puterea de a pasi in fata sau in afara.
Mi-am ales o perioada perfecta pentru a incepe sa ma pun la punct cu filmele (In caz ca nu se observa, eram ironica) Am inceput cu Gilmore Girls(va avea acest film o intrare de blog separata, vei vedea de ce). Printre altele, am ales sa vizionez si Once. Dupa ce mi-am ales arsenalul de provizii, perne, si mi-am gasit ochelarii(de care devin din ce in ce mai dependenta, din pacate) am urmarit timp de o ora jumate pelicula respectiva.

Ciudat, desi in ultima vreme am devenit rece- sau constienta de unele realitati pe care le poti evita maxim un an jumatate- filme precum prezentul numit, sau orice gen Before Sunrise/Before Sunset reuseshte sa ma impresioneze la un nivel necunoscut pentru multi.
Am momente cand devin instabila, sau cand prefer sa ma retrag de restul lumii. De ce? Nu mai am rabdare, cu nimeni si nimic. Timpul si persoanele din jur au reusit sa mi-o marunteasca, putin cate putin, pana nu a mai ramas decat cenusa din bunele mele intentii.
Tot am momente cand ma simt ingradita.
Si, cum mi-a zis o persoana inteleapta mai demult, nu pot ajuta pe nimeni in jurul meu pana nu ma ajut pe mine. Insa e mai greu atunci cand nu stii cum sa faci decat in prima varianta. Deci scuza-mi ceea ce intzelegi prin raceala, nerabdare, impulsivitate sau mai stiu ce dracu. Nu e asta. O fac pentru mine.
Vis-a-vis de unele idei care ar putea fi create, nu (mai) sunt depresiva. Doar am momente cand devin din cale afara de trista.

Si acum, pentru mine, ma apuc de invatat.

Viata e un cerc. Sa-l ia dracu de cerc.

Un om normal, intre examene, mai bea o bere, mai un somn, mai un film, mai un relash. Altii isi trantesc tatuaje, in exces de zel. Temporar, afcors. Insa supriza draguta a fost atunci cand miam dat seama ca henna folosita de fapt lasa o culoare galbena pe piele. Modelul n-a fost insa bine primit de persoanele mai varstnice din casa, evocandu-se vesnica idee ca am o varsta(?!)si cand am de gand sa incetez cu prostiile( cazul de fatza, desenele ce se vor tatuaje) si cerceii(cei 5 din cartilaje). Nu, n-am de gand prea curand.

O convorbire purtata astazi mi-a amintit de o tema pe care vroiam sa o dezbat demult cu mine insami-si, dupa cum se vede,s a o expun pe blog. Bine, nu se poate numi tema propriu-zisa, mai degraba partea a vietii.

Multi oameni invoca “lucruri” care li se intampla, omitand insa faptul ca, de multe ori, ei insisi se lasa afectati si purtati de acest ‘val’. Si, in mod ironic, persoanele indecise au in minte faptul ca stiu ce vor, cand de fapt sunt prins intr-un vartej de confuzie. Ceata deasa, cam nasol.

Lucrurile.. se intampla. Asa sunt ele. Unele sunt remediabile, altele nu. Pe unele le provoci, pe altele le suporti. Am mai discutat mai demult despre remedii in blogul vechi, nu are rost sa reiau ideile. Ceea ce multi nu constientizam-sau nu vrem sa o facem- este faptul ca actiunile noastre au, mai mult sau mai putin, efect asupra celor din jur-(fizica de clasa a sasea, dada, se aplica). Pana si pasivitatea noastra la actiuni si reactiuni poate (si este loata) ca un raspus, asadar ca un efect. Nu putem pasi in afara, sa zicem ‘Nu ma mai joc’. Bine, putem, dar pana sa ne facem buletin.

Daca viata iti da o lectie, pe care tre sa o repete de mai mult de trei ori, te poti gasi drept vinovat de o anume doza de prostie naivitate.

Si uite asa am ajuns spre sfarsitul lunii mai, cu numai 4 examene de dat. Am inceput sa le numerotez invers, asa cum faceam in clasa a opta, cand citeam Baltagul( numai ca atunci, in exces de zel, numerotam paginile). Pana acum am invatat cateva lectii importante. Una ar fi ca nu pot sub nicio forma sa invat noaptea. Sau avand la indemana o carte buna. Daca am un examen ziua urmatoare si mi-am dat seama de importanta faptului abea pe la 7 pm, apai sa dau acatiste si sa ma rog sa-l trec. Cunosc ‘n’ exemple care pot invata atunci cand eu, in tara viselor, desenez norisori cu ‘Zzz’. Alta treaba, notarea poate fi este de multe ori subiectiva( si sa ajunga chiar sa scarbeasca in unele cazuri). Te poti trezi cu lucrari ‘de greutate’ identica, insa notate substantial diferit. Mai tresa ma agit? Nu. Ma doaren pana. Si, bineinteles, fiecare profesor are propriul sau ‘sistem de evaluare’. Astfel, nu la toti merge solutia ‘scriu tot ce-mi vine in minte, ceva tresa fie bine’. Ai mari sanse la surprize neplacute.

Alta trebsoara mai importanta. Pentru unele prostii nu merita sa risti. Mai ales cand e vorba de-un examen. Mai bine-l pici cu obraz curat. Insa ceea ce am realizat e ca, spre deosebire de vremea din liceu, cu unele materii, cand ai scapat de ele, sunt bine scapate. Nu ai sa le mai vezi niciodata. Nema. Never. Deloc! ( Si asa m-am trezit eu acum cateva zile vanand foile de statistica de prin camera si rupandu-le cu nesatz. Nota: foile gasite, dat fiind haosul din camera cred ca numai jumatete au fost supuse tratamentului. Restul cand imi voi face curaj sa fac curatenie.) Prima senzatie gen a fost pentru mine cand am terminat cu bacul scris la romana. Oarecum nu-mi venea sa cred ca am terminat cu atatea lucruri pe care le-am acumulat pe parcursul unor ani buni. Nu-mi vor mai folosi decat o parte,in cunostiinte generale, sau in procentajul(infirm) de persoane cu care mai vorbesc despre literatura.

Si acum vine o intrebare, in opinia mea, importanta. De ce atata stres, chin si lacrimi pentru niste materii pe care nu le vei folosi, sub absolut nicio forma, in viata?(excludem aici limba romana, biensur). Oricum se stie ca in viitorul nostru domeniu de activitate vom folosi, in cel mai bun caz, foarte putin din ceea ce cu luni/ani in urma ne-a creat nopti albe si ne-a crescut nivelul cofeinei din sange( bine, in afara de persoanele ca mine, avand cafea in loc de sange). Am primit raspunsuri gen, “pentru exercitiul de invatare”. Apai bine domne, pentru exercitiu, dar n-as putea sa-mi exersez mintea cu ceva ce mi-ar folosi? *word*.

In alte cuvinte, sistemul nostru de invatamant e câh.

Si daca faci un eseu pe tema asta la pedagogie este impropriu si fara sens.

Pese: mie tot nu-mi vine sa cred ca aproape a trecut primul an.

“The past is a gaping hole. You try to run from it, but the more you run, the deeper it grows behind you, its edges yawning at your heels. Your only chance is to turn around and face it. But it’s like looking down into the grave of your love, or kissing the mouth of a gun, a bullet trembling in its dark nest, ready to blow your head off.”

(Max Payne-the Fall of Max Payne)

Plecasem cu intentia de a porni de la alt citat de la aceeasi sursa, insa nu am gasit ceea ce imi doream. So there you have it.

Trecutul e o fantoma, un spirit. Lasat in mana hazardului, e un demon. Infruntat, poate fi o bataie de cap cu durate variabile. Formele trecutul meu variaza, de la neregulat la subtire si ascutit, aproape taios. Cu toate asta, e al meu, nu-l pot renega. Nu pot spune cu ochi senini ca sunt nevinovata sau sa-mi sterg din memorie, pur si simplu, ceea ce nu mai doresc sa am. Trecutul se poate repeta, si cu cat il lasi mai mult, cu atat mai tare te trage in jos, in acea gaura neagra a timpului, de care toti ne ferim cu atata fermitate.

Din cand in cand te mai ratacesti. Mai adaugi pe lista o depresie, o bere, o tigare, o noapte pierduta cu un strain. Dar in final asta nu face decat sa adauge detalii pe lista trecutului. Orice ai face, tot acolo ajunge, insa sub alta forma. Si, atunci cand nu stii ce iti doresti cu adevarat, ceata se asterne si mai acatar.

N-am ales sa fug. Imi car pacatele si mi le accept, insa nu-mi iert nici unul.

Citatul pe care il aveam in minte era despre moartea surorii gemene a unui personaj din joc(Mona) si care ar fi efectul asupra persoanei care inca isi continua drumul vietii. ‘Schizophrenia in reverse’. In mod straniu, simt un efect asemanator atunci cand imi privesc pozele mai vechi.

Azi m-am trezit tarziu, din nou.

Azi cafeaua a fost rece si naspa. Avea un gust fad si gretos.

Azi e urat afara. Cerul e gri. Azi e plumb.

Azi imi tremura mainile pe taste. O fi de la cafea, o fi de la plumb.

Azi am facut dus rece pentru ca apa calda a fost oprita.

Azi mi-am pierdut rabdarea cu mine.

Azi ma simt mai complexata nemultumita nesigura de mine decat de obicei.

Azi m-am taiat cu forfecuta de manichiura( vezi tremurat de maini)

Azi am de facut doua eseuri. Pentru unul din ele nici nu mi-am ales tema.

De azi intr-o luna e ziua mea.

Am zis ca azi e plumb?

Nu, nu melodia. Ma refer in principiu la senzatia de timp pierdut, de scurgere prea rapida a nisipului din clepsidra. (Ce cliseu). Senzatie ce tinde sa imi acapareze din ce in ce mai mult viata de zi cu zi. Nu stiu unde a zburat ultimul an, unde si de ce am pierdut secunde, ore, clipe, zile. Acu ma trezesc in pre sesiune, intrebandu-ma cum naiba a trecut deja un an de facultate. Cursurile s-au aglomerat(acolo unde le am, desigur) , puse frumos in teancuri si parca ranjesc la mine, in ciuda. Am momente cand ma simt complesita, sau pur si simplu incapabila de a sta in rand.

Imi aduc aminte de stresul de acum un an, de Bacovia, Eminescu, de formulele integralelor pe care niciodata nu le-am invatat de fapt, de geografia pe care deja am uitat-o(desi dintre toate notele la bac scris aici am excelat). In ciuda acestui fapt, am ajuns unde am ajuns. O schimbare de cel putin 90 de grade fata de ceea ce eram atunci . Detaliile nu isi au rostul, stiu mai bine de atat. Cu toate astea, am momente cand privesc un amfiteatru semi-gol si imi aduc aminte de o banca, in spatele unei clase, pe care scria, cu pixul, ‘Magica’.

Zilele se grabesc. Trec pe langa mine ca restul oamenilor din statia de metrou sau din intersectia din Piata Romana. Fara bagare de seama sau resentimente in urma impingerilor. Si noi ne grabim o data cu timpul. Nu avem de ales, tot ce putem face e sa e continuam drumul asa cum stim mai bine. Si uitam sa privim imprejur, sa vedem ca florile din copaci nu mai sunt, sau sa observam ca soarele a reusit sa ne ameteasca mai rau decat eram deja. Ne grabim, dar unde? Suntem multumiti de noi atunci cand ne consideram ‘pe val’ dar prea oribiti de exuberanta clipei si omitem posibila prapastie.

N-am somn. Nu pot intelege clar ce mi-a determinat organismul sa nu aibe nimic impotriva unei treziri la ora 6 am (ora care, vrand nevrand, mi-aduce aminte de examenele din iarna). Nici nu mi-am baut cafeaua, fapt ce determina o stare asemanatoare cu mahmureala, insa mai usor de combatut. Diminetile nu sunt punctul meu forte, si asa zisa mea ‘ora de trezire’ este sfanta indiferent de situatie. Ca si cafeaua bauta in aceasta ora, sau muzica ascultata, sau, sau. Oricare ar fi treaba, m-am invatat sa am aceste momente numai pentru mine. Sa ma trezesc, sa-mi fac curaj sa infrunt ziua sau sa pierd timpul, pur si simplu.

Buna dimineata