Melancolie.
Priveam, aproape hipnotizata, stropii care loveau constant suprafata unei balti din fata ferestrei. Vedeam cercurile pronuntate, departandu-se de centru. Auzeam parca ropotul lor usor, pe dinauntru.

Ploaie.
Nu pot sa descriu o anume stare sau senzatie pe care o am atunci cand ploua. Sentimentele sunt, pe cat de variate, pe atat de contrastante. Si picaturile dese, pierdute printre oameni.

Umezeala, frig.
Nu imi place frigul. Anul acesta am dezvoltat cu atat mai mult o apatie deosebita pentru temperaturile scazute, dupa varii episoade in care am simtit, practic, ca nu ma pot misca din cauza frisoanelor care ma cuprindeau. Inainte parca nu eram chiar atat de friguroasa.

Tremur.
Reactie pe care nu o pot controla. Frig, emotie, nervi sau prea multa cafea, tremurul ma urmareste, parca. Si gustul amar al amintirilor, alunecandu-mi in minte, sufocand orice speranta de intoarcere. Senzatia unui fior de gheata pe sira spinarii, cu gandul la neputinta.

Innec.
Incercarile nenumarate de a inneca acele urme de amar, de a le otravi, nu au facut decat sa ma darame, odata cu ele. Somnul adanc in care am cazut rapusa nu mi-a adus decat alte cosmaruri, zgariind, tragand si rupand bucati din ceea ce am cladit odata.

Trecut.
Trecutul este o parte din mine. Ceva ce nu voi putea niciodata nega, ascunde sau uita. Impacarea cu el este imposibila. Nu pot decat sa il tin in spatele unei usi, cu speranta ca nu va navali peste mine, deschizand rani ascunse.

Pierduta.
Imaginea pierduta a unei strazi de periferie, prost pietruita si plina de noroi, sunetul tocurilor infundandu-se adanc in mintea mea, in aburii meniti sa stearga raul. Mirosul de pamant umed si lemn putrezit, oprindu-mi parca respiratia. Gustul de fier si rugina.

Confuzie.
Si, totusi, unde au trecut atatia ani, atatea ploi?

I have absolutely no time nor energy to write anymore.

These past weeks have been such a mixture of stress, things to do and lack of sleep that I’ve managed, last week, even to reach a certain point regarding my health problems. After needing a few days to be able to put myself back on my feet, I face again the fact that these last weeks to come are not going to be any better, and that I will be needing nerves of steel to pass them. All the things around me have been gathering and gathering, leaving no space to breathe. Final years are difficult.

I forgot to grant my health the importance it deserves, and managed to get myself sick, in the “I can’t get out of bed” way. But still, it has to end somehow.

This title is a scrap from the 28th of March. Until now I looked at it, blankly, without being able to fill the spaces in. I don’t feel any more capable now, but anyway.

“never seem to get in the place that I belong
don’t wanna lose the time
lose the time to come “

I recently recieved as a gift a set of drawing pencils and watercolors. I felt in quite a predicament, as I haven’t used but black pencils in my drawings for some years now.
I am, without any doubt, far from knowing how to use them properly. And then I thought, maybe my drawings weren’t the only part in which I was so absorbed in shadows and contrasts, that I forgot how to use any color in them.

Cateodata, doar cateodata, unele vise devin realitate.
Multumesc

In ultima vreme sunt pusa destul de frecvent in situatia de a asista la involutia generatiilor mai tinere. Sunt foarte constienta de faptul ca exista exceptii, dar acestea au devenit mult prea pierdute printre randurile masive de adolescenti dezorientati.

Copile care inca nu au trecut de pubertate se inflacareaza insusi la gandul atentiei celor din jur, vanzandu-si, practic, inteligenta si sufletul pentru a capata un “statut” in ochii celorlalti. Care, odata ce ajung la un anume grad de saturatie in ceea ce priveste atentia primita, se autoproclama femme fatale si incearca sa se comporte ca atare, cazand intr-o penibilitate de mari orizonturi. Si devin din ce in ce mai avide dupa atentie, calcand peste bun simt, principii, prieteni sau chiar propria integritate morala. Care, aflate in valurile pe care se cred stapane, uita varsta pe care o detin.
Cu atat mai trista devine situatia cand comportamentul este acelasi si la varste mai inaintate, de cele mai multe ori chiar agravandu-se.

Ma simt neputincioasa gandidu-ma la persoanele carora voi incerca sa le fiu formator in educatie (din pdv profesional aproape ca mi-am pierdut speranta ca as putea) si la “ambitiile” lor, la varsta la care eu ma indragosteam pentru prima data de Eliade.

Asistam la o continua imbratisare a superficialitatii, a degradarii sentimentelor si mentalitatilor.
Privesti in ochii lor si nu poti vedea decat un pustiu dezolant, rezultatul indiferentei parintilor si a promovarii continue a aparentei, cea din urma ajungand sa fie subliniata pana la ridicol.

Se intampla sa am zile in care inceputul este, sa zicem mediocru. Spre amiaza, situatia urmeaza sa devina atat de suparatoare, incat nu pot decat sa ma gandesc cum ar fi sa strang pe cineva de gat.
Insa nu stiu cum se face, dar, spre sfarsitul zilei, toti norii suparati si negri dispar. Si, chiar mai mult de atat, am parte de intamplari care trezesc in mine un sentiment placut, linistitor. Ca si cum, dupa atata zdruncinare, cioburile incep sa se aseze mai frumos ca atunci cand au format un intreg.

Si asa, ieri am reusit, printr-o.. intamplare, sa ajung la conferinta lui Dan Puric, tinuta in ASE. Aflasem de eveniment de aproximativ o luna, si ultimile doua zile (in care am fost aproape sigura ca nu voi putea ajunge) nu au fost tocmai in apogeul starii mele de bine.
Desi starea mea de zbucium a continuat si dupa ce am intrat in sala, pierzand biletul de la garderoba si foindu-ma putin cam mult, am reusit in cele din urma sa ma detasez. Nu am cum sa redau ceea ce a fost, intrucat mi-ar fi peste putinta, si, in plus, as omite o buna parte din valoarea imaginilor. Insa pot spune ca am fost incantata sa aud cateva cuvinte despre cuvantul meu preferat din limba romana, si anume “dor”.

La sfarsit am luat autografe pe carti (nu imi pot da seama cat de evidenta era emotia mea, dar stiu ca pentru cateva secunde uitasem unde locuiesc) si apoi m-am indreptat spre casa, colaje de idei ruland in mintea mea pana cand am intrat pe usa casei.

Asa-zisa vacanta post-sesiune este un mare fas pentru mine. In primul rand, nu am reusit sa fac nici 5% din ceea ce imi propuneam cu vitejie pentru aceasta “pauza” si, in al doilea rand, ma confrunt cu un mare blocaj din pdv al ideilor. O fi din cauza stresului acumulat de mai bine de 2 luni?

In al treilea rand, nu ma ajuta deloc “presiunea” la care sunt supusa de catre diverse circumstante, cu atat mai mult ca imi este amintit la un interval de aproximativ 2 ore cam care ar trebui sa fie prioritatile mele (bineinteles, este luata in vedere numai latura carierei, din varii motive pe care nu doresc sa le exprim).

Si totusi, dintotdeauna am facut ce am simtit, cand am simtit, si eu zic ca nu am ajuns rau cu asta.

Inca un stadiu trecut, si acum trebuie sa imi adun puterile pentru urmatorul.
Daca stau sa ma gandesc, ma asteapta mai mult decat ceea ce am crezut la o prima privire. Trebuie sa ma adun, sa duc la capat ceea ce mi-am dorit si mi-am propus.
Insa momentan, tot ce vreau e sa dorm. Mult..