Pe aceasta cale doresc sa le multumesc atat celor implicati in mobilizarea mea pentru a scrie, cat si in publicare. Imi pare rau ca nu pot face mai mult, insa timpul nu imi permite.

Am fost un copil cu inclinatii evidente spre arta. Desenul, mai apoi poezia, proza, si cateva incercari in ceea ce priveste muzica. Multi m-au intrebat de ce parintii m-au dat un liceu cu profil economic. Le raspundeam, fara ezitare, ca eu am ales. Asa cum mi-am ales singura facultatea si masterul pe care le-am urmat. Oricat mi-ar fi placut Artele, nu simteam ca imi ofera siguranta pe care mi-o doream.

Specializarea mi-am ales-o din placere. Ceea ce mi-a placut, din intamplare, am descoperit dupa ce am dat o data cu capul de pragul usii(metaforic vorbind) si m-am pus pe treaba. Apoi am realizat ca ma descurc chiar bine. Ca inteleg. Si ca, a dracu’ treaba, chiar imi place. Bineinteles, meritul il au si cei care m-au ajutat sa gasesc drumul. Prin munca, prin interes, insa ajungand la palpabil. Nu am renuntat nici acum la inclinatii, insa le-am asociat unei arii careia simt ca apartin, cel putin in cazul meu.

Pasesc pe aceleasi coridoare. De data aceasta cu siguranta, purtand tocuri, fiind in alt rol decat acum cativa ani. Mi-am propus sa deschid cateva usi pentru cei care au dorinta si mintile deschise spre asa ceva. In cateva cazuri consider ca am reusit. Atata timp cat voi fi aici imi voi continua “misiunea”. Si, cand timpul va decide schimbarea, voi putea privi inapoi cu multumire, gandidu-ma ca, la randul meu, am orientat cateva perechi de pasi intr-o directie care face diferenta.

Dupa ce am avut cateva episoade cu tensiune mica si puls mare(pulsul mare este normal pentru mine), m-am gandit ca intr-o dimineata sa imi iau tensiunea fix dupa trezire, sa vad de ce sunt intr-o stare aproape undead. Rezultatul, tensiunea 10, pulsul 80. Normalul meu este de tensiune 13-14, puls 90+ (da, in mod normal sunt hiper). Prin urmare, primul lucru in stomacul meu, dimineata, va ramane ceaiul verde, insa urmat incontestabil de o cafea.

Sometimes one of the biggest mistakes I make is choosing to cool down a bit before writing my overall opinion. It’s bad, because I cannot reflect against it as well as I’d be able to when the wound is still fresh.

People have problems assessing the concept of “letting it be” when all you need is empathic silence. I find myself driven recklessly through the path of uncertainty, with nothing to blame but my constant need of finding balance. I place myself in a trance of thoughts and ideas, trying to reach for something I can hold on to.

“You take a wishful look back
This is a predetermined path”

I’m gripping on to things I cannot consider apart from me, and still, I know, the chance of losing is as fair as life gets. I paid their prices: silence, peace, happiness, sleep, but most of them keep haunting me. Trying to find yourself in others’ eyes sometimes reveals things you wanted to stay unknown.

I’m still wondering what was the exact moment when everything went so badly down the hill, and what made me hopelessly lose my grip on everything. For this, I cannot blame anyone more than myself. I just wish I knew what it is exactly to hold  against me.

“Give me some time
To cure my regret
And please let me learn
To find faith in trust ”

Nota2: In cazul in care aceste raporturi sociale se limiteaza strict la sectorul virtual, persoana in cauza nu isi poate asuma in niciun fel vina pentru faptul ca tie ti se aprind calcaiele pentru o imagine, nu o persoana si ca nu stii cum sa fii discret si de bun simt cu sentimentele in cauza. Asemenea manifestari nu mai sunt scuzabile din momentul in care ai absolvit clasa a VI-a.

Nota3: Daca in cadrul situatiilor mentionate mai sus te loveste un val subit si insuportabil de frustrare tine-l pentru tine. Daca altfel nu se poate, atunci dai Log Off sau scoti PC-ul din priza. Nu are absolut niciun sens in legea firii si a lucrurilor de pe lumea asta sa incepi sa le strici si altora ziua.