Nota2: In cazul in care aceste raporturi sociale se limiteaza strict la sectorul virtual, persoana in cauza nu isi poate asuma in niciun fel vina pentru faptul ca tie ti se aprind calcaiele pentru o imagine, nu o persoana si ca nu stii cum sa fii discret si de bun simt cu sentimentele in cauza. Asemenea manifestari nu mai sunt scuzabile din momentul in care ai absolvit clasa a VI-a.

Nota3: Daca in cadrul situatiilor mentionate mai sus te loveste un val subit si insuportabil de frustrare tine-l pentru tine. Daca altfel nu se poate, atunci dai Log Off sau scoti PC-ul din priza. Nu are absolut niciun sens in legea firii si a lucrurilor de pe lumea asta sa incepi sa le strici si altora ziua.

Copile care inca nu au trecut de pubertate se inflacareaza insusi la gandul atentiei celor din jur, vanzandu-si, practic, inteligenta si sufletul pentru a capata un “statut” in ochii celorlalti. Care, odata ce ajung la un anume grad de saturatie in ceea ce priveste atentia primita, se autoproclama femme fatale si incearca sa se comporte ca atare, cazand intr-o penibilitate de mari orizonturi. Si devin din ce in ce mai avide dupa atentie, calcand peste bun simt, principii, prieteni sau chiar propria integritate morala. Care, aflate in valurile pe care se cred stapane, uita varsta pe care o detin.
Cu atat mai trista devine situatia cand comportamentul este acelasi si la varste mai inaintate, de cele mai multe ori chiar agravandu-se.

Ma simt neputincioasa gandidu-ma la persoanele carora voi incerca sa le fiu formator in educatie (din pdv profesional aproape ca mi-am pierdut speranta ca as putea) si la “ambitiile” lor, la varsta la care eu ma indragosteam pentru prima data de Eliade.

Asistam la o continua imbratisare a superficialitatii, a degradarii sentimentelor si mentalitatilor.
Privesti in ochii lor si nu poti vedea decat un pustiu dezolant, rezultatul indiferentei parintilor si a promovarii continue a aparentei, cea din urma ajungand sa fie subliniata pana la ridicol.

In al treilea rand, nu ma ajuta deloc “presiunea” la care sunt supusa de catre diverse circumstante, cu atat mai mult ca imi este amintit la un interval de aproximativ 2 ore cam care ar trebui sa fie prioritatile mele (bineinteles, este luata in vedere numai latura carierei, din varii motive pe care nu doresc sa le exprim).

Si totusi, dintotdeauna am facut ce am simtit, cand am simtit, si eu zic ca nu am ajuns rau cu asta.

Aflata in focurile invatatului (metafora cauzata de coloritul turbat pe care mi l-au capatat cursurile) devin vag constienta de o agitatie in scara blocului. Cand deodata, tresand auzind inchizandu-se usa vecinilor de deasupra, apoi pasi fugind frenetic pe scari, si o infigere (a se citi ciocanit) in usa noastra de la intrare.

Mi-au trecut automat prin gand motivele asaltului, printre care posibilele repercursiuni date de asimilatiile muzicii pe care o ascult (in special in perioade de maxim stres si cofeina) si faptul ca poate au venit, cu tortze si furci, intru linistirea mea. Dar muzica nu urla, de data asta.

Poate, in absenta atentiei mele (mai mult decat de obicei) am uitat robinetul deschis si am provocat o inundatie de proportii catastrofale. Dar si asta e improbabil, intrucat apa nu prea curge in sus, in conditii de gravitatie si integritate mintala.

Asadar convinsa ca nu am daunat cu nimic omenirii in ultimile 20 de minute, m-am ridicat si am procedat asa cum am considerat in acel moment ca trebuie, deci am anuntat-o pe mama(aflata alaturi, in bucatarie) ca e cineva la usa (informatie destul de redundanta, mi-am dat seama dupa ce am grait, dar imaginatia mea tot zburda pe campii, asa ca nu aveam de gand sa raspund eu la chemarile aprigi).

Observa, prin vizor, ca este omul care aduce facturile de lumina(intre timp, individul incercase deja 3 dintre melodiile pe care le avem la sonerie, si nu parea sa vrea sa se opreasca). Vazandu-l meloman, m-am gandit sa il invit sa le incerce pe toate(in timp ce bea un ceai de musetel, sa se linisteasca), sa nu plece omul cu tristetea ca nu a apucat sa asculte tot repertoriul soneriei, intrucat omul manifesta o daruinta deosebita in apasarea butonului, chiar si dupa ce usa a fost deschisa.

Si ma gandesc. Acum, factura de lumina s-a aliniat standardelor celorlalte facturi, nemaifiind nevoie de semnatura si alte formalitati pentru primire. Daca este omul atat de consumat de actul acesta, nu ar putea mai bine sa puna facturile in cutiile postale, in loc sa mearga furtunos din usa in usa? Ar economisi timp, care ar fi putut fi utilizat, sa zicem, nu asaltand oameni nevinovati, ci participand la diverse activitati mai.. calmante.

Later edit: Ca mi-am amintit, soneria veche tot omul asta a stricat-o.

Chiar daca tu practic nu ai nicio implicare directa in actiunea propriu-zisa, evocand un pseudo-determinism(stiu, folosesc cuvinte cu multe litere azi), tot esti pagubasul.
Si cum, de cele mai multe ori, pana si incercarea de “smile and wave” da gres, nu-mi ramane decat sa ma amuz de penibilul situatiei. Ca si asta, tot vine mea este, normal.

La o adica, poti fi idealist pana la Cer si inapoi, cu.. oamenii cu idei fixe, nu ai cum sa o scoti la capat.

Daca nu e vina ta, se va face.

Eo: buna. te cunosc?
El: dnd

Like I said. Speechless.

Nu e usor sa iti imparti timpul, I should know. Mai ales dupa ce iti mai alegi cateva activitati de recreere pe care le lasi uneori sa zburde libere (a se intelege intra peste timpul dedicat.. seriozitatilor). Dar, dar!

Am reusit sa termin cu interviurile, recenziile, cronicile, pe care le lasasem in urma. Punand la un loc cu sortarea pozelor, treaba devine mult mai dificila decat ma asteptam. Si cand ma gandesc ca petrec lejer 2-3 ore(daca nu mai mult) la un articol, mi se face pielea de gaina, citind apoi prin “alte surse”.

Ma lovesc constant de variante dezamagiri ale vietii, mai mici sau mai mari. Insa probabil ca sunt necesare de la un punct, pentru a evalua ceea ce merita sa continui si ceea ce nu. Din pacate, am un obicei prost, dorind sa incerc sa inteleg ceea ce e in jur(dar, de multe ori, fara rezultat). Natura umana, prin definitie, are niste mari cantitati de “neinteles” in ea. Insa nu e mai putin dureros cand te lovesti de 7 ori la rand de acelasi prag, pana inveti ca, de fapt, atunci e momentul sa te feresti.

Vreau sa reiau fotografia, insa am o constanta neconcordanta intre timp si vreme. A se intelege, cand am timp, e vreme naspa. Cand e vreme frumoasa, nu am timp.

Aparent, practica pedagogica m-a solicitat mai mult decat ma asteptam. Asta poate pentru ca nu vreau sa o fac asa, sa ma aflu-n treaba. Ideea insa e ca, weekendul trecut, cam 1/2 din el l-am dedicat unei predari, pentru ca, apoi, la fata locului, sa sufar de o “dezumflare” totala in interactiunea cu profesorul coordonator. La o adica, puteam sa le dictez si din carte. Cine ma cunoaste, are in vedere frica/ anxietatea/ fobia mea de public, si de atentie directionata inspre mine. Insa, am observat ca, atunci cand trebuie, imi pot canaliza frica/energia intr-o alta directie, astfel incat sa nu ma afecteze.

De exemplu, acum cateva saptamani am fost sa-mi fac analizele. De precizat, dupa 7 ani. Da, mi-e frica de ace de mor. Subliniez cuvantul frica. Insa, atunci cand a venit momentul adevarului- adica acela care implica un ac- nu am avut probleme, in sensul ca am reusit sa imi blochez frica intr-un coltz al creierului, lasand bratul relaxat.

Asa si ieri, la o simulare de predare, pe care am avut-o la clasa a 12-a. Atentie, poveste lunga.

Incepusem de ceva vreme sa pregatesc proiectul lectiei, si cu o seara inainte umblam singura prin camera si le predam peretilor- ceea ce a mers binisor, in opinia mea. Insa a doua zi de dimineata, vrand sa incerc sa predau cuiva, pentru a ma testa, nu am fost in stare nici macar sa incep. Am plecat, prin urmare, la liceu, cu ideea sigura ca o voi da in bara in stil mare.
Emotiile erau, evident, de nedescris, si imi calculam, in minte, perechile de ochi care vor urma sa asiste la circul ce va urma. A se intelege, predarea lectiei de catre mine. O data intrata in clasa, incep sa distribui foile cu suportul de lectie, tragand cu ochiul la cei care vor fi elevii mei. Nici nu mi-am dat seama cand am epuizat materialele didactice, iar linistea s-a instalat in sala. Era momentul. Si atunci, am facut cumva ca frica sa dispara.
Totul a mers mai mult decat bine, am avut cateva mici greseli pe care mi le-am acceptat respectiv corectat cu zambetul pe buze, si atmosfera, a devenit, incet dar sigur, relaxanta.
Concluzie, au fost foarte de treaba copii, n-am avut marker sa scriu la tabla, dar asta e. Baietii mi-au raspuns cu precadere, implicandu-se la ora.
La sfarsit, dupa ce am terminat, le-am multumit pentru atentie si ei mi-au multumit, la randul lor. Ceea ce pe mine personal, m-a marcat. Si, de asemenea, am fost incurajata de evaluarea ulterioara a profesoarei care m-a asistat.
Si mi-am dat seama cat de mult pot sa gesticulez (lucru pe care desi multi l-au laudat, cineva- nu spun cine, persoana importanta, mi-l ia in ras si mi-l suprima) cand vorbesc. Si asta cu hartii in mana.

In concluzie, se poate.

Si azi, intr-un final, am reusit sa recuperez somnul pe care l-am pierdut in atata timp.