Pana la urma, in cautarea iesirii din aceasta stare, ma descarc, sau ma consum si mai mult?

These past weeks have been such a mixture of stress, things to do and lack of sleep that I’ve managed, last week, even to reach a certain point regarding my health problems. After needing a few days to be able to put myself back on my feet, I face again the fact that these last weeks to come are not going to be any better, and that I will be needing nerves of steel to pass them. All the things around me have been gathering and gathering, leaving no space to breathe. Final years are difficult.

I forgot to grant my health the importance it deserves, and managed to get myself sick, in the “I can’t get out of bed” way. But still, it has to end somehow.

This title is a scrap from the 28th of March. Until now I looked at it, blankly, without being able to fill the spaces in. I don’t feel any more capable now, but anyway.

In al treilea rand, nu ma ajuta deloc “presiunea” la care sunt supusa de catre diverse circumstante, cu atat mai mult ca imi este amintit la un interval de aproximativ 2 ore cam care ar trebui sa fie prioritatile mele (bineinteles, este luata in vedere numai latura carierei, din varii motive pe care nu doresc sa le exprim).

Si totusi, dintotdeauna am facut ce am simtit, cand am simtit, si eu zic ca nu am ajuns rau cu asta.

Aflata in focurile invatatului (metafora cauzata de coloritul turbat pe care mi l-au capatat cursurile) devin vag constienta de o agitatie in scara blocului. Cand deodata, tresand auzind inchizandu-se usa vecinilor de deasupra, apoi pasi fugind frenetic pe scari, si o infigere (a se citi ciocanit) in usa noastra de la intrare.

Mi-au trecut automat prin gand motivele asaltului, printre care posibilele repercursiuni date de asimilatiile muzicii pe care o ascult (in special in perioade de maxim stres si cofeina) si faptul ca poate au venit, cu tortze si furci, intru linistirea mea. Dar muzica nu urla, de data asta.

Poate, in absenta atentiei mele (mai mult decat de obicei) am uitat robinetul deschis si am provocat o inundatie de proportii catastrofale. Dar si asta e improbabil, intrucat apa nu prea curge in sus, in conditii de gravitatie si integritate mintala.

Asadar convinsa ca nu am daunat cu nimic omenirii in ultimile 20 de minute, m-am ridicat si am procedat asa cum am considerat in acel moment ca trebuie, deci am anuntat-o pe mama(aflata alaturi, in bucatarie) ca e cineva la usa (informatie destul de redundanta, mi-am dat seama dupa ce am grait, dar imaginatia mea tot zburda pe campii, asa ca nu aveam de gand sa raspund eu la chemarile aprigi).

Observa, prin vizor, ca este omul care aduce facturile de lumina(intre timp, individul incercase deja 3 dintre melodiile pe care le avem la sonerie, si nu parea sa vrea sa se opreasca). Vazandu-l meloman, m-am gandit sa il invit sa le incerce pe toate(in timp ce bea un ceai de musetel, sa se linisteasca), sa nu plece omul cu tristetea ca nu a apucat sa asculte tot repertoriul soneriei, intrucat omul manifesta o daruinta deosebita in apasarea butonului, chiar si dupa ce usa a fost deschisa.

Si ma gandesc. Acum, factura de lumina s-a aliniat standardelor celorlalte facturi, nemaifiind nevoie de semnatura si alte formalitati pentru primire. Daca este omul atat de consumat de actul acesta, nu ar putea mai bine sa puna facturile in cutiile postale, in loc sa mearga furtunos din usa in usa? Ar economisi timp, care ar fi putut fi utilizat, sa zicem, nu asaltand oameni nevinovati, ci participand la diverse activitati mai.. calmante.

Later edit: Ca mi-am amintit, soneria veche tot omul asta a stricat-o.

O prima fobie a mea a fost motivul pentru care eu, in fiecare vineri dimineata, la 7.15, urcam 5 etaje pentru a ajunge la un seminar. Cred ca este singura care contribuie, ca sa zic asa, la silueta.

Mi-e frica de lift!
Si nu glumesc. Daca o pot lua pe scari, o fac oricand si fara sa zic nimic. Si daca iau liftul, in mod cert nu-l iau singura. O exceptie ar face-o lifturile cu care sunt obisnuita, adica mai niciunul. O singura data m-am abatut de la aceasta regula, atunci cand scarile pe care urcam acea vineri dimineata erau blocate, si singura cale de access era liftul.

Tin minte ca prima oara am urcat cu un etaj prea jos cu inca un student, si apoi l-au luat nijte dudui si s-au dus in alta parte. Apoi, a doua oara, de emotie, am urcat prea sus, la un etaj in care n-am fost in viata mea si care nu avea trepte de coborat.

Pulsul meu o luase razna, si a treia oara cand l-am luat, pentru a cobori un etaj, a constituit cele 30 de secunde in Iad. De la scartaitul extreeeem de subred la pornire, pana la ceea ce am crezut eu ca e o oprire intre etaje(deja eram panicata) si finalizand cu spatiul extrem de mic din lift, totul m-a adus in asa o conditie incat atunci cand am intrat in clasa ai fi zis ca am vazut vre-un raposat.

Vorbind de spatii mici, cred ca am un inceput de claustrofobie(amplificat, afcors, de aflarea in lift, si la etaje mari-ajungem si la inaltime imediat). Nu pot sa zic ca fac urat in spatii inchise, insa stadiul de apasare variaza indirect proportional cu spatiul de respirat. Si nu ma vezi prea des in spatii inguste, sau cu tavanul foarte aproape de cap. Tin la starea inimii mele, nu de alta.

Inaltimea este o alta problema cu care ma confrunt, mai ales de la o vreme. De multe ori nu am mari problemele cu privitul in jos, dar, atunci cand gandesc un pic problema acelei inaltimi, parca simt ca ma ia cu friguri. A, si nu ma pot urca in paturi suspendate. Am incercat o data si mi-a fost frica. Da, radeti. Si da, daca sunt intr-un lift vechi, subred, ingust si la un etaj demn de luat in seama, fii sigur ca sunt intr-o stare de semi-soc. Cineva se gandise o data sa-mi faca si “Bau!” intr-o astfel de ocazie. Si era si intuneric. Bad idea, very bad idea.

Ah, intuneric. Stiu ca este o frica demna de copchii care inca cred in BauBau sau alte manifestari gen, insa nu ma simt atat de comod atunci cand in jurul meu este bezna, sau cand trebuie sa merg prin bezna. Sau cand se aud zgomote in acea bezna, sau etc. Si da, cand eram mai mica aveam cosmaruri Quake I related, deci cu atat mai mult.

O fobie foarte pronuntata a mea este cea de ace. Deci la vaccinuri, injectii (la analize nu ma zic) plang, devin (si mai) palida, fac ochii mari si aud clopotei in urechi. Si asta in cazul bun, in care nu lesin. Daca aveti copil care sa rada de cineva mai mare si mai fricos, v-ati gasit pe cine. Nu ar fi prima data.
Ah da. Si sa nu vad sange, va rog.

De mentionat o ciudatenie in cazul acestei fobii. Mi-e frica de acele in posesia altora. De asta eu, in liceu, am avut in jur de 15 cercei in urechi, toate gaurile fiind date de mine. Dada, si in cartilaj. Pe acelea inca le am.
In posesia altora poate fi si in cazul insectelor. Deci daca am in perimetru albine/viespi/barzauni si alte lighioane gen, voi schimba directia cat de repede posibil. Si pot fugi de ele. Sunt in stare.

Si am un alt inceput de fobie de multime. Atunci cand am un punct de concentrare este mai ok, insa daca ma aflu in oras, incercand sa ajung undeva, si o caruta de oameni imi stau in cale sau ma tin pe loc, sunt cele mai mari sanse sa mi se faca rau.

Cam atat, pentru moment, dar daca imi amintesc sau descopar ceva nou, voi reveni

Am avut zile, saptamanile trecute, in care trebuie sa imbin invatatul cu petrecerea, curatenia, concertele sau drumul la gara. Deci nu stiam de capul meu, practic.
Da, e o regula nescrisa partea cu “nu esti student daca nu ai restante”, insa prefer sa am mai putine fire albe decat sa ma risc. Dar oricine poate avea un moment de downhill-fizic si psihic, sau, pur si simpul, ghinion. Sau, ca mine, toate trei la un loc.
Persoane apropiate mi-au spus ca sunt modesta cand vine vorba de mine. Nu stiu ce sa cred, insa eu nu am putut sa imi realizez nota pana nu am vazut scris, negru pe alb. De doua ori.
Si, da, it’s over.

Acum am timp sa dorm, sa lenevesc, sa ma bucur de cadourile de ziua mea(prietenii stiu de ce) si sa imi pot organiza-sau ma rog, reorganiza-prioritatile. Imi pot goli camera de mormanele de foi.
Insa ma cuprinde un oarecare sentiment de groaza, la gandul ca anul viitor e ultimul din facultate, si nu am mai avut aceasta reflectie nici in liceu nici in generala.
Multi colegi probabil vor urma masterul in strainatate. Eu, din motive financiare, imi voi continua drumul pe treptele de marmura ale ASE-ului.

Si, probabil, voi mai incepe o facultate. Una mai artistica

Dar astea sunt numai idei. Faptele vor urma

Si totusi, de ce simt ca tot nu-i destul?

De ce nu puteam pati asta inainte de un examen care nu are treaba cu PC-ul? De ce?