Sometimes one of the biggest mistakes I make is choosing to cool down a bit before writing my overall opinion. It’s bad, because I cannot reflect against it as well as I’d be able to when the wound is still fresh.

People have problems assessing the concept of “letting it be” when all you need is empathic silence. I find myself driven recklessly through the path of uncertainty, with nothing to blame but my constant need of finding balance. I place myself in a trance of thoughts and ideas, trying to reach for something I can hold on to.

“You take a wishful look back
This is a predetermined path”

I’m gripping on to things I cannot consider apart from me, and still, I know, the chance of losing is as fair as life gets. I paid their prices: silence, peace, happiness, sleep, but most of them keep haunting me. Trying to find yourself in others’ eyes sometimes reveals things you wanted to stay unknown.

I’m still wondering what was the exact moment when everything went so badly down the hill, and what made me hopelessly lose my grip on everything. For this, I cannot blame anyone more than myself. I just wish I knew what it is exactly to hold  against me.

“Give me some time
To cure my regret
And please let me learn
To find faith in trust ”

I thought I had forgotten this feeling, hidden it somewhere in a dark corner. But now it woke up from its’ long slumber; ready to haunt, like any nightmare. Gritting its’ sharp and long teeth at me. It didn’t need too much time to reach me, just a matter of blinking my eyes at the wrong moment.

With every step, the wooden floor screeched beneath my feet. It felt it felt as if, in any moment, it could swallow me underneath. The hallway was dark; a small light was coming from a room, far away. The light was reflected by the walls, all covered by mirrors.
The knife in my hand was shining dimly whenever the light reached it, so I kept it well hidden behind all the veils that covered my dress. I walked slowly, and the way to the opened room seemed like an eternity.
All reflections were distorted. In this game of make believe, even they lose any sense of reality. The images crawled deep into your soul, sometimes into your fears, sometimes into your mind, driving you insane.
The door was wide open. So was the window. Sensing my presence, he turned his body and eyes toward me. Dark, hungry eyes stared right through me. His figure was unchanged. I caught a glimpse of that crooked smile. There was nothing I could do as long as I was there.

- Are you afraid? He asked.
- No, you are the one who should be afraid, Dorian.

He stood a moment, looking at the mirror beside him. Unchanged.

- We shall talk in the bed chamber. Be off.

When his stare released me, I went out the door, to the stairway. Up the stairs, past the bed chambers, in the attic.

Sinking the blade deep into the canvas, I could hear the piercing screams, and the sound of glass, breaking.

Alergi.
Cauti.

Anii trec, si vezi cum puterea ti se scurge printre degete. Ca si ceea ce ai construit. Si cei care te-au ajutat sa construiesti. Dar nu iti pasa. Nu asta vroiai.

Cauti. Gasesti. Te incolacesti in jurul premiului tau, ca un sarpe in jurul prazii. E sansa ta. Singura ta scapare. E ceea ce ai cautat toata viata de fapt, ce daca e ciobit, prafuit si fara rost? E al tau. Izbucnesti. Cum pot altii sa se uite la ceea ce este al tau? Al tau. Cum poate misca, gandi sau respira fara voia ta, din moment ce tu il posezi?

Sufoci, fara pic de slabire, imaginea pe care tu ai creat-o. Innebunesti la insusi gandul ca altcineva ar putea sa o vada. Dar soarele apune. Tipi.
E intuneric acum

Ai pierdut.

Cuvintele devin goale, sentimentele nule si straduinta zadarnica.

Sunt lucruri care iti aluneca atat de usor printre degete, incat nici nu realizezi intr-o clipa tarzie ca intre pumnii tinuti strans nu a mai ramas decat aer.

Este inutil sa trag o linie si sa evaluez ce e in urma. Multe lucruri in viata cer, mai presus de orice, timp.

Complicatii, prea multe complicatii care ma doboara. Uitandu-ma in jur, aria mea de optiuni s-a ingustat, brusc, intr-o gura de palnie mult prea stricta, avand in vedere ceea ce imi doream eu de la viata. Am un gol insuportabil in mine, urland de fiecare data cand gandul meu se abate de la rutina zilnica. Si o senzatie de pustietate care ar starni invidia oricarui desert.

Nu mai pot scrie, nu mai pot gandi, nu mai pot urla si apoi fugi intr-un loc in care sa ma linistesc, singura.

Totul a luat o intorsatura atat de toxica, in atat de putin timp.

Un infern albastru, care sapa adanc in mine, in momentul in care ochii lui i-au intalnit pe ai mei. Am inghitit in sec. Simteam cum ma sufoc, insa cum nu puteam sa ii dau drumul, vroiam sa ma apropii, dar un gard imaginar ma tinea in loc, aratandu-mi limitele pe care mi le cunosteam demult. Ma simteam de parca as fi murit. Si totusi, ma privea. Cu uimire, cu recunoastere, de parca, intr-o alta viata, am fi fost amici eterni. Stia ca stiu, dar nu facea decat sa priveasca.

(…)

A fost pana in momentul in care i-am vazut chipul.
Nu avea cearcanele pe care le am atat in noptile pierdute gandindu-ma la versurile lui, scriindu-le cu mana mea. Devorandu-le. Nu avea cautatura mea ratacita, cea cu care m-am obisnuit inca din liceu. Probabil nici preocuparile mele, pasiunile care erau considerate ca “invechite” de catre toate cunostiintele.
Avea tenul alb, perfect, cu sprancenele bine conturate, cu ochii negri. Cu zambetul infailibil, formand doua gropite pentru care multi ar cadea prada(ale mele apar numai cand zambesc sarcastic, ca sa vezi). Cu parul lung si negru conturandu-i chipul rotund.
Privirea care ii era adresata.

Acela a fost momentul in care mi-am dat seama ca nu aveam nici o sansa.
Ea avea tot ce nu aveam eu.
Pe el, in mod special.

You swore you’d never tell.

Stateam intinsa in pat, cu foile insirate in jurul meu. Bucati colorate, formule, calcule, nervi pierduti si injuraturi. Simteam cum mi se incinge creierul, si cum privesc, practic, prin foi, fara sa vad nimic. Nu puteam sa inteleg rostul acelei probleme, a irosirii de copaci.

Enervata, am apucat prima foaie goala si primul creion la indemana si am inceput sa schitez un portret, pentru a ma mai destinde. In mai putin de 10 minute, mi-a iesit asta. Imi aduce aminte de cineva, insa nu imi pot da seama sigur de cine anume.

M-am oprit cand am auzit un ropot ce aducea a ploaie. Ridicandu-ma, am vazut ca a inceput sa ploua. Tare, din nou. Un tunet puternic m-a scos din starea de visare si m-a indepartat de geam. Ferestrele deja se umplusera de stropi mici si desi. Absorbita, am luat aparatul si am inceput sa pozez. Rezultatul se vede mai sus.

Atunci cand nu mai batea inspre casa, am deschis geamul si am lasat un val usor de racoare sa ma napadeasca. Cateva secunde m-a facut sa tremur, insa nu m-a scapat sub nicio forma de senzatia de incins. M-am aplecat inspre afara si am privit in gol.

Ploua usor. In departare, se auzeau sirenele urland.

Ploua cu galeata, de doua zile. Gara era pustie in acea ora a diminetii, cativa oameni cautandu-si compartimentul, sau aurolaci amplasati prin colturi, privind absent. In acea lumina, in mintea mea, totul capata o nuanta morbida. Apa siroia pe metalul vagoanelor, pe geamuri. Un miros de umed si de putrezit napadea aerul, si mi-am acoperit fata cu parul, pentru a mai masca din izul lesinator.

-De la teatru?
- Nu..

Totul imi rezona in minte ca un ecou. Vocile, zgomotele. Felul in care m-am simtit atunci..
“For my dreams I hold my life..”

Nu ma mai interesau privirile care stiam ca m-au urmarit, parerile de rau si incercarile esuate de a ma ridica de unde altii m-au lasat.

- Figura ta imi este totusi foarte cunoscuta, ne stim in mod sigur de undeva
- Da, stiu..

Nu mi-am dat seama cand totul s-a sfarsit. Numai o oboseala doboratoare era martora a ceea ce a trecut, altfel as fi invocat vise sau iluzii. Si raceala care m-a lovit, din cauza pantofilor udati de ploaia din acea noapte.

Si a plecat, si ea.

Cu muzica data la maxim in casti, m-am grabit sa ajung in siguranta, la metrou. Fete straine ridicau ochii la mine, eu incercand sa trec pe cat posibil neobservata. In blugi, converse si o bluza de trening inchisa la culoare, multa lume mi-ar fi dat lejer 16 ani, cum am patit-o de atatea ori.

Mi-am amintit de tortul de ciocolata alba, ornat cu visine, murdarit de ceara care a fost lasata sa curga. De mama agitandu-se ca un lucru anume lipsea(cu o importanta asa de mare, incat nici nu imi amintesc ce anume era) si nelasandu-ma sa suflu odata in lumanari. Cum acea lumanare in forma de 1 se stinsese dupa ce arsese pana la capatul fitilului, eu inca neavand voie sa sting flacara. Mi-am amintit de tristetea melancolia acelui moment, cand am zambit, tacut si amar. De gandurile care m-au bantuit. De groaza. Am inghitit in sec. Apoi am suflat.

-Ma stiu de undeva..