Vreau sa pot pleca departe, sa dorm, sa stau, si sa nu mai am grija mormanului de hartii de invatat pentru urmatoarea zi. Sa nu mai fac zeci de liste cu lucruri de facut, idei de transcris, acte de pregatit sau activitati de amanat.

Sa mai pot bea cafea.
Sa ma trezesc intr-o zi si sa nu fac nimic, nimic, nimic.

These past weeks have been such a mixture of stress, things to do and lack of sleep that I’ve managed, last week, even to reach a certain point regarding my health problems. After needing a few days to be able to put myself back on my feet, I face again the fact that these last weeks to come are not going to be any better, and that I will be needing nerves of steel to pass them. All the things around me have been gathering and gathering, leaving no space to breathe. Final years are difficult.

I forgot to grant my health the importance it deserves, and managed to get myself sick, in the “I can’t get out of bed” way. But still, it has to end somehow.

This title is a scrap from the 28th of March. Until now I looked at it, blankly, without being able to fill the spaces in. I don’t feel any more capable now, but anyway.

Si asa, ieri am reusit, printr-o.. intamplare, sa ajung la conferinta lui Dan Puric, tinuta in ASE. Aflasem de eveniment de aproximativ o luna, si ultimile doua zile (in care am fost aproape sigura ca nu voi putea ajunge) nu au fost tocmai in apogeul starii mele de bine.
Desi starea mea de zbucium a continuat si dupa ce am intrat in sala, pierzand biletul de la garderoba si foindu-ma putin cam mult, am reusit in cele din urma sa ma detasez. Nu am cum sa redau ceea ce a fost, intrucat mi-ar fi peste putinta, si, in plus, as omite o buna parte din valoarea imaginilor. Insa pot spune ca am fost incantata sa aud cateva cuvinte despre cuvantul meu preferat din limba romana, si anume “dor”.

La sfarsit am luat autografe pe carti (nu imi pot da seama cat de evidenta era emotia mea, dar stiu ca pentru cateva secunde uitasem unde locuiesc) si apoi m-am indreptat spre casa, colaje de idei ruland in mintea mea pana cand am intrat pe usa casei.

La un moment dat, deviindu-mi pentru cateva clipe atentia de la muzica, si respectiv, drumul din fata, observ o tanara care mergea alaturi de mine, incercand sa-mi atraga atentia. Dupa expresia fetei, cred ca o facea de ceva timp. Intrerupandu-ma de la auditie, imi scot castile, si incerc sa aflu motivul pentru care se agita.

Fata a inceput, pe un ton foarte voios si o engleza cu un accent americanesc, sa ma intrebe daca stiu cum poate ajunge la Piata Romana, ca trebuie sa ajunga la o galerie de arta. Putin buimaca( era prea devreme pentru mine) ii spun(in engleza mea matinala)  ca nu stiu sigur nicio galerie pana in acea zona, dar ca ma poate insoti, daca vrea, pana in Piata Romana.

Pe drum, ea s-a dovedit a fi deosebit de deschisa. Mi-a spus ca este din Ucraina, mi-a povestit faptul ca a cunoscut cativa romani in Olanda, si acum a venit in vizita la ei, si cum in ziua respectiva vroia sa mearga la Brasov dar a pierdut trenul.

La un moment dat m-am prezentat, si fara sa imi dau seama, mi-am “englezit” numele, din moment ce pana atunci vorbisem in acea limba- pentru ca apoi fata sa ma intrebe daca sunt din America (am mai fost afiliata nationalitatilor straine, dar cu America niciodata pana acum) ceea ce m-a facut sa rosesc si sa imi corectez numele, intru scrisul si pronuntia sa romaneasca si sa ii spui ca sunt de fapt din Romania( din Bucuresti chiar, ce chestie). Probabil ca as fi preferat o tenta mai.. British, dar cum acel accent a ramas ne-exersat de la bacul de engleza, ma pot multumi si cu atat.

In continuarea drumului- si a discutiei, mi-a zis ca ii se pare ceva foarte straniu: dintre toate tarile pe care le-a vizitat, peste tot erau informatii pentru turisti, sau oameni dispusi sa ajute. Aici, nimeni “nu are timp” sau “nu stie”, si ea s-a plimbat toata dimineata de la Universitate la Constitutiei, si inapoi, la “ajutorul” unor binevoitori. Am marturisit ca am observat reticenta Bucurestenilor in ceea ce priveste ajutorul strainilor- sau chiar si ar unor rataciti “ai orasului”(eu ar trebui sa stiu) si ca, in mare parte, nu mi-o pot explica. In alte orase pe care le-am vizitat am observat ca oamenii sunt putin mai inclinati spre a indrepta. Aici insa, nu.

Ma intreb care o fi de fapt contributia celorlalti, atunci cand simti ca tu de fapt, nu doar ca nu apartii acelui loc, dar nu ai aproape nimic in comun cu el?

De Craciun imi doresc numai liniste.

Nu e usor sa iti imparti timpul, I should know. Mai ales dupa ce iti mai alegi cateva activitati de recreere pe care le lasi uneori sa zburde libere (a se intelege intra peste timpul dedicat.. seriozitatilor). Dar, dar!

Am reusit sa termin cu interviurile, recenziile, cronicile, pe care le lasasem in urma. Punand la un loc cu sortarea pozelor, treaba devine mult mai dificila decat ma asteptam. Si cand ma gandesc ca petrec lejer 2-3 ore(daca nu mai mult) la un articol, mi se face pielea de gaina, citind apoi prin “alte surse”.

Ma lovesc constant de variante dezamagiri ale vietii, mai mici sau mai mari. Insa probabil ca sunt necesare de la un punct, pentru a evalua ceea ce merita sa continui si ceea ce nu. Din pacate, am un obicei prost, dorind sa incerc sa inteleg ceea ce e in jur(dar, de multe ori, fara rezultat). Natura umana, prin definitie, are niste mari cantitati de “neinteles” in ea. Insa nu e mai putin dureros cand te lovesti de 7 ori la rand de acelasi prag, pana inveti ca, de fapt, atunci e momentul sa te feresti.

Vreau sa reiau fotografia, insa am o constanta neconcordanta intre timp si vreme. A se intelege, cand am timp, e vreme naspa. Cand e vreme frumoasa, nu am timp.

Aparent, practica pedagogica m-a solicitat mai mult decat ma asteptam. Asta poate pentru ca nu vreau sa o fac asa, sa ma aflu-n treaba. Ideea insa e ca, weekendul trecut, cam 1/2 din el l-am dedicat unei predari, pentru ca, apoi, la fata locului, sa sufar de o “dezumflare” totala in interactiunea cu profesorul coordonator. La o adica, puteam sa le dictez si din carte. Cine ma cunoaste, are in vedere frica/ anxietatea/ fobia mea de public, si de atentie directionata inspre mine. Insa, am observat ca, atunci cand trebuie, imi pot canaliza frica/energia intr-o alta directie, astfel incat sa nu ma afecteze.

De exemplu, acum cateva saptamani am fost sa-mi fac analizele. De precizat, dupa 7 ani. Da, mi-e frica de ace de mor. Subliniez cuvantul frica. Insa, atunci cand a venit momentul adevarului- adica acela care implica un ac- nu am avut probleme, in sensul ca am reusit sa imi blochez frica intr-un coltz al creierului, lasand bratul relaxat.

Asa si ieri, la o simulare de predare, pe care am avut-o la clasa a 12-a. Atentie, poveste lunga.

Incepusem de ceva vreme sa pregatesc proiectul lectiei, si cu o seara inainte umblam singura prin camera si le predam peretilor- ceea ce a mers binisor, in opinia mea. Insa a doua zi de dimineata, vrand sa incerc sa predau cuiva, pentru a ma testa, nu am fost in stare nici macar sa incep. Am plecat, prin urmare, la liceu, cu ideea sigura ca o voi da in bara in stil mare.
Emotiile erau, evident, de nedescris, si imi calculam, in minte, perechile de ochi care vor urma sa asiste la circul ce va urma. A se intelege, predarea lectiei de catre mine. O data intrata in clasa, incep sa distribui foile cu suportul de lectie, tragand cu ochiul la cei care vor fi elevii mei. Nici nu mi-am dat seama cand am epuizat materialele didactice, iar linistea s-a instalat in sala. Era momentul. Si atunci, am facut cumva ca frica sa dispara.
Totul a mers mai mult decat bine, am avut cateva mici greseli pe care mi le-am acceptat respectiv corectat cu zambetul pe buze, si atmosfera, a devenit, incet dar sigur, relaxanta.
Concluzie, au fost foarte de treaba copii, n-am avut marker sa scriu la tabla, dar asta e. Baietii mi-au raspuns cu precadere, implicandu-se la ora.
La sfarsit, dupa ce am terminat, le-am multumit pentru atentie si ei mi-au multumit, la randul lor. Ceea ce pe mine personal, m-a marcat. Si, de asemenea, am fost incurajata de evaluarea ulterioara a profesoarei care m-a asistat.
Si mi-am dat seama cat de mult pot sa gesticulez (lucru pe care desi multi l-au laudat, cineva- nu spun cine, persoana importanta, mi-l ia in ras si mi-l suprima) cand vorbesc. Si asta cu hartii in mana.

In concluzie, se poate.

Si azi, intr-un final, am reusit sa recuperez somnul pe care l-am pierdut in atata timp.