Good guys are labelled as less interesting. So what? My sanity isn’t worth losing over anyone’s amusement.

Sunt inconjurata de stereotipuri. De idei de o covarsitoare plictiseala, de forme nereusite, umplute cu fonduri ieftine. Multe se repeta. In incercarea de a continua (chiar si fara un scop anume) repetitia este cea mai scurta cale.

E usor sa preiei de la altii, apoi sa iti sustii intaietatea in idei. Usor, stupid, si superficial. O gandire placida, incapabila de a-si forma propriul sir de ganduri, va “imprumuta” extrem de usor munca altora, fara a se obosi sa considere mai mult decat rezultatul final. Sila. Imi este sila.

Gandirea nu mai exista. Sensul in sine a putrezit, intr-un colt uitat. Totul a ramas o simpla, indiferenta si interminabila imitatie. Copycat.

E simplu sa judeci. Sa iti atribui propriile frustrari, nereusite si nesanse altora. Intodeauna altii. Alegi tinte usoare, invocand motive pentru a te scuza singur, in fata ta.

Copile care inca nu au trecut de pubertate se inflacareaza insusi la gandul atentiei celor din jur, vanzandu-si, practic, inteligenta si sufletul pentru a capata un “statut” in ochii celorlalti. Care, odata ce ajung la un anume grad de saturatie in ceea ce priveste atentia primita, se autoproclama femme fatale si incearca sa se comporte ca atare, cazand intr-o penibilitate de mari orizonturi. Si devin din ce in ce mai avide dupa atentie, calcand peste bun simt, principii, prieteni sau chiar propria integritate morala. Care, aflate in valurile pe care se cred stapane, uita varsta pe care o detin.
Cu atat mai trista devine situatia cand comportamentul este acelasi si la varste mai inaintate, de cele mai multe ori chiar agravandu-se.

Ma simt neputincioasa gandidu-ma la persoanele carora voi incerca sa le fiu formator in educatie (din pdv profesional aproape ca mi-am pierdut speranta ca as putea) si la “ambitiile” lor, la varsta la care eu ma indragosteam pentru prima data de Eliade.

Asistam la o continua imbratisare a superficialitatii, a degradarii sentimentelor si mentalitatilor.
Privesti in ochii lor si nu poti vedea decat un pustiu dezolant, rezultatul indiferentei parintilor si a promovarii continue a aparentei, cea din urma ajungand sa fie subliniata pana la ridicol.

Priveam absent niste notite de pe o foaie rupta dintr-o agenda. In mod ironic, data paginii respective era vineri 13.

De Craciun imi doresc numai liniste.

Nu e usor sa iti imparti timpul, I should know. Mai ales dupa ce iti mai alegi cateva activitati de recreere pe care le lasi uneori sa zburde libere (a se intelege intra peste timpul dedicat.. seriozitatilor). Dar, dar!

Am reusit sa termin cu interviurile, recenziile, cronicile, pe care le lasasem in urma. Punand la un loc cu sortarea pozelor, treaba devine mult mai dificila decat ma asteptam. Si cand ma gandesc ca petrec lejer 2-3 ore(daca nu mai mult) la un articol, mi se face pielea de gaina, citind apoi prin “alte surse”.

Ma lovesc constant de variante dezamagiri ale vietii, mai mici sau mai mari. Insa probabil ca sunt necesare de la un punct, pentru a evalua ceea ce merita sa continui si ceea ce nu. Din pacate, am un obicei prost, dorind sa incerc sa inteleg ceea ce e in jur(dar, de multe ori, fara rezultat). Natura umana, prin definitie, are niste mari cantitati de “neinteles” in ea. Insa nu e mai putin dureros cand te lovesti de 7 ori la rand de acelasi prag, pana inveti ca, de fapt, atunci e momentul sa te feresti.

Vreau sa reiau fotografia, insa am o constanta neconcordanta intre timp si vreme. A se intelege, cand am timp, e vreme naspa. Cand e vreme frumoasa, nu am timp.

Aparent, practica pedagogica m-a solicitat mai mult decat ma asteptam. Asta poate pentru ca nu vreau sa o fac asa, sa ma aflu-n treaba. Ideea insa e ca, weekendul trecut, cam 1/2 din el l-am dedicat unei predari, pentru ca, apoi, la fata locului, sa sufar de o “dezumflare” totala in interactiunea cu profesorul coordonator. La o adica, puteam sa le dictez si din carte. Cine ma cunoaste, are in vedere frica/ anxietatea/ fobia mea de public, si de atentie directionata inspre mine. Insa, am observat ca, atunci cand trebuie, imi pot canaliza frica/energia intr-o alta directie, astfel incat sa nu ma afecteze.

De exemplu, acum cateva saptamani am fost sa-mi fac analizele. De precizat, dupa 7 ani. Da, mi-e frica de ace de mor. Subliniez cuvantul frica. Insa, atunci cand a venit momentul adevarului- adica acela care implica un ac- nu am avut probleme, in sensul ca am reusit sa imi blochez frica intr-un coltz al creierului, lasand bratul relaxat.

Asa si ieri, la o simulare de predare, pe care am avut-o la clasa a 12-a. Atentie, poveste lunga.

Incepusem de ceva vreme sa pregatesc proiectul lectiei, si cu o seara inainte umblam singura prin camera si le predam peretilor- ceea ce a mers binisor, in opinia mea. Insa a doua zi de dimineata, vrand sa incerc sa predau cuiva, pentru a ma testa, nu am fost in stare nici macar sa incep. Am plecat, prin urmare, la liceu, cu ideea sigura ca o voi da in bara in stil mare.
Emotiile erau, evident, de nedescris, si imi calculam, in minte, perechile de ochi care vor urma sa asiste la circul ce va urma. A se intelege, predarea lectiei de catre mine. O data intrata in clasa, incep sa distribui foile cu suportul de lectie, tragand cu ochiul la cei care vor fi elevii mei. Nici nu mi-am dat seama cand am epuizat materialele didactice, iar linistea s-a instalat in sala. Era momentul. Si atunci, am facut cumva ca frica sa dispara.
Totul a mers mai mult decat bine, am avut cateva mici greseli pe care mi le-am acceptat respectiv corectat cu zambetul pe buze, si atmosfera, a devenit, incet dar sigur, relaxanta.
Concluzie, au fost foarte de treaba copii, n-am avut marker sa scriu la tabla, dar asta e. Baietii mi-au raspuns cu precadere, implicandu-se la ora.
La sfarsit, dupa ce am terminat, le-am multumit pentru atentie si ei mi-au multumit, la randul lor. Ceea ce pe mine personal, m-a marcat. Si, de asemenea, am fost incurajata de evaluarea ulterioara a profesoarei care m-a asistat.
Si mi-am dat seama cat de mult pot sa gesticulez (lucru pe care desi multi l-au laudat, cineva- nu spun cine, persoana importanta, mi-l ia in ras si mi-l suprima) cand vorbesc. Si asta cu hartii in mana.

In concluzie, se poate.

Si azi, intr-un final, am reusit sa recuperez somnul pe care l-am pierdut in atata timp.

In ciuda a ceea ce ar trebui sa fie iubirea pentru persoana cu care traiesti, angrenarea in o serie de melodrame, multe inventate de catre personaj, ea face tot zbuciumul acela sa fie incredibil de obositor. Si nu in sensul bun. Totodata, dependenta continua de “imaginea creata celor din jur” care ajunge sa ia locul a ceea ce ar trebui sa fie “iubire” ma scoate din minti. E demna probabil de prima iubire cand mai multe nu stii.

Daca iti doresti ceva, iti misti fundul de jos si te lupti, nu stai si iti plangi supararea pana vine cineva dupa tine. Te poti trezi teribil de singur. Si nu ma luati cu sensibilitatea. Stiu prea bine cum sa fii sensibil, poate prea vulnerabil. Si nu imi calc in picioare prietenii pentru a obtine ceea ce vreau. Nu ma descarc atacandu-i pe altii, nu imi suprim frustrarile asupra celor care poate inca ma asculta. Nu pentru ca nu ar merita unii, ci pentru ca nu este cazul lor de rezolvat.

Si, nu, nu inveti neparat din cazaturile pe care le ei, ci din felul in care te ridici de jos.

Bonus, abandoned, cover Kamelot