Sometimes one of the biggest mistakes I make is choosing to cool down a bit before writing my overall opinion. It’s bad, because I cannot reflect against it as well as I’d be able to when the wound is still fresh.

People have problems assessing the concept of “letting it be” when all you need is empathic silence. I find myself driven recklessly through the path of uncertainty, with nothing to blame but my constant need of finding balance. I place myself in a trance of thoughts and ideas, trying to reach for something I can hold on to.

“You take a wishful look back
This is a predetermined path”

I’m gripping on to things I cannot consider apart from me, and still, I know, the chance of losing is as fair as life gets. I paid their prices: silence, peace, happiness, sleep, but most of them keep haunting me. Trying to find yourself in others’ eyes sometimes reveals things you wanted to stay unknown.

I’m still wondering what was the exact moment when everything went so badly down the hill, and what made me hopelessly lose my grip on everything. For this, I cannot blame anyone more than myself. I just wish I knew what it is exactly to hold  against me.

“Give me some time
To cure my regret
And please let me learn
To find faith in trust ”

Alergi.
Cauti.

Anii trec, si vezi cum puterea ti se scurge printre degete. Ca si ceea ce ai construit. Si cei care te-au ajutat sa construiesti. Dar nu iti pasa. Nu asta vroiai.

Cauti. Gasesti. Te incolacesti in jurul premiului tau, ca un sarpe in jurul prazii. E sansa ta. Singura ta scapare. E ceea ce ai cautat toata viata de fapt, ce daca e ciobit, prafuit si fara rost? E al tau. Izbucnesti. Cum pot altii sa se uite la ceea ce este al tau? Al tau. Cum poate misca, gandi sau respira fara voia ta, din moment ce tu il posezi?

Sufoci, fara pic de slabire, imaginea pe care tu ai creat-o. Innebunesti la insusi gandul ca altcineva ar putea sa o vada. Dar soarele apune. Tipi.
E intuneric acum

Ai pierdut.

Copile care inca nu au trecut de pubertate se inflacareaza insusi la gandul atentiei celor din jur, vanzandu-si, practic, inteligenta si sufletul pentru a capata un “statut” in ochii celorlalti. Care, odata ce ajung la un anume grad de saturatie in ceea ce priveste atentia primita, se autoproclama femme fatale si incearca sa se comporte ca atare, cazand intr-o penibilitate de mari orizonturi. Si devin din ce in ce mai avide dupa atentie, calcand peste bun simt, principii, prieteni sau chiar propria integritate morala. Care, aflate in valurile pe care se cred stapane, uita varsta pe care o detin.
Cu atat mai trista devine situatia cand comportamentul este acelasi si la varste mai inaintate, de cele mai multe ori chiar agravandu-se.

Ma simt neputincioasa gandidu-ma la persoanele carora voi incerca sa le fiu formator in educatie (din pdv profesional aproape ca mi-am pierdut speranta ca as putea) si la “ambitiile” lor, la varsta la care eu ma indragosteam pentru prima data de Eliade.

Asistam la o continua imbratisare a superficialitatii, a degradarii sentimentelor si mentalitatilor.
Privesti in ochii lor si nu poti vedea decat un pustiu dezolant, rezultatul indiferentei parintilor si a promovarii continue a aparentei, cea din urma ajungand sa fie subliniata pana la ridicol.

Nu stiu ce urmaresti, sau in gratiile cui doresti sa intri.
Nu ma intereseaza ce crezi, sau cata frustrare te-a adus in situatia de fata.
Nu ma priveste talentul tau in a inventa sau dovada ta de marsavie.

Insa iti spun: o sa iti para rau. Foarte rau.

Imi amintesc cum inventam discutii aparent hilare, in scopul de a-mi evita starea apasata.
Asezandu-ma la o masa inalta, mi-am lasat bagajele langa mine si mi-am infipt unghiile in eticheta sticlei de bere, cum fac de obicei.

Ascultam. Gandul imi zbura, absent, la ceea ce imi propusesem sa fac in viata, apoi la ceea ce am renuntat, de teama de a le face altora rau- mi-am dat seama ca, de fapt, am fost fraiera proasta naiva. Ca majoritatea celor care au constientizat natura mea au gasit in asta o cale spre fericirea lor temporara, crezand ca nu ma va afecta pe mine. Sau poate nu le-a pasat. Problemele mele s-au agravat atunci cand am incercat sa inteleg motivele pentru care mi se facea rau. Punctul culminant a fost cand nu puteam percepe faptul ca nu existau motive, asta e natura umana.

Conversatiile au continuat. Fara sa trasez o directie anume, imi dadeam seama cat de puerile puteau fi ideile pe care eu le aprobam absent, dand din cap, si continuand in a rupe eticheta in mici bucatele pe care apoi le rulam intre degete. Simteam ca imi pierd mintile, ca de fapt, aprobatul evidentiat prin miscarea capului era primul semn de nebunie.

Comportamentul interlocutorului imi facea si mai rau. Si ma gandeam, cu groaza, ca va trebui(din nou) sa imi imbatranesc mentalitatea pentru acea seara. Sa-mi controlez tendintele si sa inghit in sec.

Imi pierdeam rabdarea. Imi venea sa urlu. Mana stanga ma durea, de parca ar fi fost intepata cu mii de ace deodata. O simteam un pic amortita. Uitandu-ma la ea, am realizat ca imi infipsesem unghiile destul de adanc in palma, lasand mici linii vinetii pe langa liniile palmii, taindu-le pe cele deja existente din constructie. Cele pe care mi le citise cineva, pe cand eram copila. Idei precum “te vei marita din dragoste” sau “vei avea o viata lunga” sau alte copilarisme imi zburdau prin amintiri. Dar macar ma detasau de starea predominanta de fallacy. “Rescrierea destinului”, am ras in sinea mea. Am inchis ochii si m-am gandit la “cum ar fi fost daca”

Ma sprijinea numai gandul ca pentru cateva momente totul va trece. Oricat de mult ar sta toate conditiile impotriva mea, ma agat de acea licarire temporara, care poate ma va ridica, din nou, pe linia de plutire.

Cand am deschis ochii ma aflam la o masa mare, aglomerata. Zgomote, culori, pereti plini de poze. Sticle colorate, pahare goale. Rasete si priviri cu subinteles. Chipuri vechi, readuse in sfera prezentului, unele fixandu-ma cu uimire, altele cu dezaprobare. Probabil ca se intrebau ce ar cauta, in prezent, o fiinta a trecutului. M-am gandit, pentru cateva secunde, ca probabil voi fi un subiect de discutie din clipa in care am disparut din perimetru. Nu era vina lor, asa sunt oamenii. Cel putin majoritatea.

Insa macar acea stare de apasare si nesiguranta disparuse. Am zambit. Nu e asa de rau precum imi imaginam ca va fi…

Vineri m-am aflat in situatia de a-mi umple timpul pentru doua ore, si deci am incercat sa gasesc activitati mai putin solicitante. Dupa cantina, planuiam o excursie relanxanta pe la cateva magazine(profiling, eram singura si puteam sa casc ochii cat doream fara sa ma injure cineva in afara de angajati) si apoi undeva prin imensele coridoare ale facultatii, incercand sa invat macar un curs pentru urmatorul examen.
Dupa peripetia mea(o sa cititi mai incolo), mi-am gasit un locsor comod(chiar era, chiar teribil de comod-gen fotolii tapitate si masuta de cafea, scrumiera mai lipsea din decor) in care mi-am scos caietul-da am caiet – si am inceput incearcarea de a studia.
Fauna din cadrul facultatii nu va inceta niciodata sa ma uimeasca. De la baietii care ocupa locurile pe scaunele tapitate, lasand fetele sa stea in picioare, pana la rasetele zgomotoase si pitigaiate la orice prostie aparuta sau spusa.

Trecand la peripetie.

De ceva timp, in Piata Romana s-au amplasat niste omuleti care incearca sa convinga diverse persoane de gen feminin sa se inscrie “in baza lor de date” pentru nujtu ce firma de fotomodele. Avand experienta anterioara(in care am mai fost oprita pe strada pentru asa ceva, insa am scapat mai usor) am incercat, pe cat posibil, sa i evit, insa unul dintre ei ma ochise demult si prin urmare a venit dupa mine(nu glumesc, a traversat trotuarul in diagonala, cu viteza, si m-a urmarit!)

Bai frate, dar nimic nu ii convinge. Am incercat cu: “nu”, “nu e genul meu”, “nu, nu ma intereseaza”, “da, am alte lucruri mai bune de facut”(de ce, de ce, de ce sunt asa de educata si nu plec pur si simplu?). Omul n-a renuntat: ca am ochi frumosi(stiu, acum mori de ciuda), ca am par frumos(spranceana ridicata nu transmitea tocmai bunavointa din partea mea si simtea probabil ca daca trece cu complimentele mai jos de nasul meu ar putea risca sal pocnesc) ca sa incerc macar, ca nu vreau pentru ca nu stiu cum este, dar dupa se schimba treaba(barbatii au o afinitate pentru fraza asta, no?).
La un moment dat m-a intrebat de varsta. I-am raspuns. Socat(privirea imi va ramane intiparita in memorie mult timp, gen priceless), mi-a zis ca par de 17 cel mult, apoi a incercat in continuare sa ma convinga. Aahaha. Pedo.
Apoi de facultate, ca unde invatz. Soc, din nou.
Intr-un final omul s-a lasat pagubas, vazand ca nu are cu cine. Nu are material.

Din pacate, din ce in ce mai multe firme anonime au inceput sa impanzeasca orasul. De la preminunatii responsabili de racolarea tinerelor(pardon, a minorelor) de pe strada pana la multitudinea de firme “de securitate” aparute, cu nume care mai de care mai interesante. Sa iau cateva:

• DPS Security-pentru cei in afara WoW probabil ca nu ar insemna nimic. Dar pe mine m-a bufnit rasul in dimineata in care am vazut individul apartinand firmei. Totodata ma gandeam ca era mai functional sa fie un “Tank” Security sau LVL80 Security sau ELITE Security(asta daca nu ar exista deja). DPS-isti din lumea warcraft, adunati-va!

• Titanii security- glumesti? Daca apare Zeii security ? Pierdeti clientii.
• BADAS Security-ahahaha. Priceless
• Umbra grup SRL-aici iertam numele, insa descrierea mi-a atras atentia: Agentie de investigatii, investigatii economice(wha?), conflicte conjugale(draga, nu ma supara, ca pun detectivii pe tine!), conflicte sexuale(gen daca nu poti.. duce treaba la capat si ai conflict cu prietena, apelezi la ei?), probleme de cuplu(again, ce am zis), adulter(wha?! 2.0), gelozie, urmarire, filaj, contrafilaj(no comment)

Si cu ocazia asta mi-am amintit de un studiu de caz de anul trecut, in care trebuia sa citesc despre o firma, PLM LMD. Da, stiu.

Radem, glumim, insa daca nu mai scriu o perioada, veti sti ca probabil am fost descoperita de vreo Panamea Security careia nu i-a convenit descrierea mea de mai sus.

Si totul ar fi fost mult mai usor daca nu era perioada proiectelor si temelor. Si daca nu le simteam atat de mult lipsa unor persoane.
Insa, din unele puncte de vedere, pauza a fost binevenita.

In primul rand, mi-a oferit sansa de a ma “racori” dupa cateva intercalatii neplacute pe net, cu diversi..oameni. Ma gandeam ca, atunci cand pe altii ii lasi sa traiasca, nu vor veni, in tropote, sa te sugrume in somn. M-am inselat.
In al doilea rand, mi-am reamintit ca imi place sa gatesc! Ieri si astazi am facut snitzele pentru toata casa, si am fost laudata si preamarita incat ma simt ca o regina a gatitului.
Si mi-am redescoperit pasiunea pentru umor, si, implicit, pentru Seinfeld. Prin urmare, am revazut jumatate din al treilea sezon, trecand la rasete atat de puternice incat ai mei veneau sa vada daca ma simt bine.

Insa, iata ca, am revenit. Si ma bucur.

A, si am si desenat ieri.

Nu stiu sigur daca secretarele unei institutii sunt principalele vinovate de aceste probleme, insa nu fac nimic pentru a rezolva problema, dimpotriva. Sa explic.
Vine momentul in viata oricarui student in care trebuie sa isi aleaga tema pentru licenta. Am ales o tema care mi-a placut ca si idee, fara a ma complica, si incercand sa ma axez pe aria unei profesoare pe care o am la inima si cu care ma inteleg bine. Mi se pare hazardos sa imi aleg ceva ce nu cunosc, si sa pic pe mana vrunui soartei. Spre deosebire de alti studenti din cadrul facultatii, am avut cele cateva materii cu care m-am inteles(cam 2 pe semestru), la celelalte fiind terminata nervos din pricina incompatibilitatii. Stiu, nu mi-a placut niciodata matematica. Stiu, trebuia sa dau la romana/engleza sau la arte. Stiu, ma descurc foarte prost cu cifrele. Dar, am spus-o si o mai repet, mi-a placut si imi place contabilitatea.

Eu am zis sa depun cererea din prima zi, gandindu-ma ca e mai liber la secretariat si ca scap repede. FALS.
Dupa ce am aflat situatia m-am grabit sa ajung pentru a sta la… coada, bineinteles. Si o coada teribil de proasta dezorganizata. O gasculitza multicolora(studenta) s-a agitat indelung si zgomotos langa mine, cu o carca de foi in mana, agitate intruna in aer. Intr-un final a obosit si nu, nu a plecat, ci si-a facut loc pentru mai in fata, facand si acolo spectacol de mahala si dezmatz lingvistic. (cred ca ar trebui sa puna drept conditie de admitere in invatamant superior: prezenta “celor 7 ani de acasa”)
Observam cum lumea statea la coada, vrand sa depuna cererea pentru alegerea temei, insa 80% din cei de acolo nu se hotarasera inca la una. Dar stateau acolo, sa ocupe loc. Citeau foile cu temele posibile, rasfoind si cautand. Simtul practic al unor oameni ma lasa fara glas.
Pe bune, as fi plecat intr-o clipita, daca nu se anunta ca la cealalta catedra deja nu mai sunt locuri(!!). Da, studentii au fost mai grabiti decat credeam, in cateva ore se epuizasera locurile.
Cererea mea(intial frumoasa, aranjat scrisa si cu emblema colorata) ajunsese de calitatea hartiei igienice din cauza agitatiei. Imi venea sa injur pe cineva. Cand am rugat o tipa(pe care nu o cunosteam si de la care nu ma asteptam la o asemenea reactie) sa imi imprumute putin caietul ei pentru a-mi indrepta foaia(da, mi-era ca s-ar putea sa nu o primeasca intr-o asemenea stare) a zis ca bineinteles, si m-a intrebat daca nu prefer sa imi dea ea o foaie noua cu cerere tipizata(care initial am zis ca glumeste, dar nu glumea. mai sunt si oameni gen, spre marea mea mirare)

Ajunsa la randul meu, cu cererea proaspat completata, incepuse partea distractiva:
- Stiti, am vorbit cu o doamna profesoara care este de acord sa ma indrume, as putea scrie numele ei pe foaie(chiar vorbisem)
-Da, dar nu iti mai primesc cererea
-??
- Toti aveti sanse egale nu sunt unii mai cu motz(asta dupa ce a acceptat o serie de cereri cu numele indrumatorilor trecute, dar eo am zis sa intreb, ca asa m-au facut parintii)
-…
(privindu-ma deasupra ochelarilor, cu-un zambet care, jur, era meschin) cum o cheama pe profesoara?
-Asdfg Hjkl
- Aha, o sa isi aleaga ea tema cand le distribuie seful de catedra.
(.. si marmota?)

Necrezand ceea ce ma asigurau secretarele facultatii(au mai gresit ele in presupuneri si inainte) am vrut sa depun o cerere pentru indrumator la secretariatul catedrei respective. De cum am intrat, am fost primita cam asa:

-Iara cereri?? (aparent, mai fusese solicitata femeia)
-Da, pai..
-De ce nu ai scris numele indrumatorului pe foaia de cerere tipizata? Asa ne umplem de foi! Suntem tara foilor!(la ultima parte sunt de acord, insa duduia avea un discurs prea inflacarat casa o intrerup)
-Pai la secretariatul facultatii mi-a zis sa nu

Dand ochii peste cap in sens de dispretz, mi-a zis ca nu primeste nicio cerere, si ca de ce nu am intrebat inainte de treaba asta?
Imi pare rau, dar simtul telepatic nu mi-a mers bine in ultima perioada, si nu m-am gandit ca o sa se joace ping-pong cu optiunea mea de licenta.

Si, ca bonus, ceva gen poza zilei, undeva in drum spre o cladire a facultatii, un indicator a cedat psihic. Probabil ca trebuia si el sa depuna cererea de licenta.

A, da. Iepuras fericit, cititori si necititori.

Acum nu va suparati, dar trebuie sa ajut la punerea mesei.