With every step, the wooden floor screeched beneath my feet. It felt it felt as if, in any moment, it could swallow me underneath. The hallway was dark; a small light was coming from a room, far away. The light was reflected by the walls, all covered by mirrors.
The knife in my hand was shining dimly whenever the light reached it, so I kept it well hidden behind all the veils that covered my dress. I walked slowly, and the way to the opened room seemed like an eternity.
All reflections were distorted. In this game of make believe, even they lose any sense of reality. The images crawled deep into your soul, sometimes into your fears, sometimes into your mind, driving you insane.
The door was wide open. So was the window. Sensing my presence, he turned his body and eyes toward me. Dark, hungry eyes stared right through me. His figure was unchanged. I caught a glimpse of that crooked smile. There was nothing I could do as long as I was there.

- Are you afraid? He asked.
- No, you are the one who should be afraid, Dorian.

He stood a moment, looking at the mirror beside him. Unchanged.

- We shall talk in the bed chamber. Be off.

When his stare released me, I went out the door, to the stairway. Up the stairs, past the bed chambers, in the attic.

Sinking the blade deep into the canvas, I could hear the piercing screams, and the sound of glass, breaking.

Freedom is sweet. Especially when the shackles around your wrists seemed to never loosen.

And yes, my creative side is a bit down. All the studying must have knocked it unconscious for a while.

Cuvintele devin goale, sentimentele nule si straduinta zadarnica.

Sunt lucruri care iti aluneca atat de usor printre degete, incat nici nu realizezi intr-o clipa tarzie ca intre pumnii tinuti strans nu a mai ramas decat aer.

Este inutil sa trag o linie si sa evaluez ce e in urma. Multe lucruri in viata cer, mai presus de orice, timp.

Vreau sa pot pleca departe, sa dorm, sa stau, si sa nu mai am grija mormanului de hartii de invatat pentru urmatoarea zi. Sa nu mai fac zeci de liste cu lucruri de facut, idei de transcris, acte de pregatit sau activitati de amanat.

Sa mai pot bea cafea.
Sa ma trezesc intr-o zi si sa nu fac nimic, nimic, nimic.

Ploaie.
Nu pot sa descriu o anume stare sau senzatie pe care o am atunci cand ploua. Sentimentele sunt, pe cat de variate, pe atat de contrastante. Si picaturile dese, pierdute printre oameni.

Umezeala, frig.
Nu imi place frigul. Anul acesta am dezvoltat cu atat mai mult o apatie deosebita pentru temperaturile scazute, dupa varii episoade in care am simtit, practic, ca nu ma pot misca din cauza frisoanelor care ma cuprindeau. Inainte parca nu eram chiar atat de friguroasa.

Tremur.
Reactie pe care nu o pot controla. Frig, emotie, nervi sau prea multa cafea, tremurul ma urmareste, parca. Si gustul amar al amintirilor, alunecandu-mi in minte, sufocand orice speranta de intoarcere. Senzatia unui fior de gheata pe sira spinarii, cu gandul la neputinta.

Innec.
Incercarile nenumarate de a inneca acele urme de amar, de a le otravi, nu au facut decat sa ma darame, odata cu ele. Somnul adanc in care am cazut rapusa nu mi-a adus decat alte cosmaruri, zgariind, tragand si rupand bucati din ceea ce am cladit odata.

Trecut.
Trecutul este o parte din mine. Ceva ce nu voi putea niciodata nega, ascunde sau uita. Impacarea cu el este imposibila. Nu pot decat sa il tin in spatele unei usi, cu speranta ca nu va navali peste mine, deschizand rani ascunse.

Pierduta.
Imaginea pierduta a unei strazi de periferie, prost pietruita si plina de noroi, sunetul tocurilor infundandu-se adanc in mintea mea, in aburii meniti sa stearga raul. Mirosul de pamant umed si lemn putrezit, oprindu-mi parca respiratia. Gustul de fier si rugina.

Confuzie.
Si, totusi, unde au trecut atatia ani, atatea ploi?

Si asa, ieri am reusit, printr-o.. intamplare, sa ajung la conferinta lui Dan Puric, tinuta in ASE. Aflasem de eveniment de aproximativ o luna, si ultimile doua zile (in care am fost aproape sigura ca nu voi putea ajunge) nu au fost tocmai in apogeul starii mele de bine.
Desi starea mea de zbucium a continuat si dupa ce am intrat in sala, pierzand biletul de la garderoba si foindu-ma putin cam mult, am reusit in cele din urma sa ma detasez. Nu am cum sa redau ceea ce a fost, intrucat mi-ar fi peste putinta, si, in plus, as omite o buna parte din valoarea imaginilor. Insa pot spune ca am fost incantata sa aud cateva cuvinte despre cuvantul meu preferat din limba romana, si anume “dor”.

La sfarsit am luat autografe pe carti (nu imi pot da seama cat de evidenta era emotia mea, dar stiu ca pentru cateva secunde uitasem unde locuiesc) si apoi m-am indreptat spre casa, colaje de idei ruland in mintea mea pana cand am intrat pe usa casei.

In al treilea rand, nu ma ajuta deloc “presiunea” la care sunt supusa de catre diverse circumstante, cu atat mai mult ca imi este amintit la un interval de aproximativ 2 ore cam care ar trebui sa fie prioritatile mele (bineinteles, este luata in vedere numai latura carierei, din varii motive pe care nu doresc sa le exprim).

Si totusi, dintotdeauna am facut ce am simtit, cand am simtit, si eu zic ca nu am ajuns rau cu asta.

La un moment dat, deviindu-mi pentru cateva clipe atentia de la muzica, si respectiv, drumul din fata, observ o tanara care mergea alaturi de mine, incercand sa-mi atraga atentia. Dupa expresia fetei, cred ca o facea de ceva timp. Intrerupandu-ma de la auditie, imi scot castile, si incerc sa aflu motivul pentru care se agita.

Fata a inceput, pe un ton foarte voios si o engleza cu un accent americanesc, sa ma intrebe daca stiu cum poate ajunge la Piata Romana, ca trebuie sa ajunga la o galerie de arta. Putin buimaca( era prea devreme pentru mine) ii spun(in engleza mea matinala)  ca nu stiu sigur nicio galerie pana in acea zona, dar ca ma poate insoti, daca vrea, pana in Piata Romana.

Pe drum, ea s-a dovedit a fi deosebit de deschisa. Mi-a spus ca este din Ucraina, mi-a povestit faptul ca a cunoscut cativa romani in Olanda, si acum a venit in vizita la ei, si cum in ziua respectiva vroia sa mearga la Brasov dar a pierdut trenul.

La un moment dat m-am prezentat, si fara sa imi dau seama, mi-am “englezit” numele, din moment ce pana atunci vorbisem in acea limba- pentru ca apoi fata sa ma intrebe daca sunt din America (am mai fost afiliata nationalitatilor straine, dar cu America niciodata pana acum) ceea ce m-a facut sa rosesc si sa imi corectez numele, intru scrisul si pronuntia sa romaneasca si sa ii spui ca sunt de fapt din Romania( din Bucuresti chiar, ce chestie). Probabil ca as fi preferat o tenta mai.. British, dar cum acel accent a ramas ne-exersat de la bacul de engleza, ma pot multumi si cu atat.

In continuarea drumului- si a discutiei, mi-a zis ca ii se pare ceva foarte straniu: dintre toate tarile pe care le-a vizitat, peste tot erau informatii pentru turisti, sau oameni dispusi sa ajute. Aici, nimeni “nu are timp” sau “nu stie”, si ea s-a plimbat toata dimineata de la Universitate la Constitutiei, si inapoi, la “ajutorul” unor binevoitori. Am marturisit ca am observat reticenta Bucurestenilor in ceea ce priveste ajutorul strainilor- sau chiar si ar unor rataciti “ai orasului”(eu ar trebui sa stiu) si ca, in mare parte, nu mi-o pot explica. In alte orase pe care le-am vizitat am observat ca oamenii sunt putin mai inclinati spre a indrepta. Aici insa, nu.

Ma intreb care o fi de fapt contributia celorlalti, atunci cand simti ca tu de fapt, nu doar ca nu apartii acelui loc, dar nu ai aproape nimic in comun cu el?