Si asa, ieri am reusit, printr-o.. intamplare, sa ajung la conferinta lui Dan Puric, tinuta in ASE. Aflasem de eveniment de aproximativ o luna, si ultimile doua zile (in care am fost aproape sigura ca nu voi putea ajunge) nu au fost tocmai in apogeul starii mele de bine.
Desi starea mea de zbucium a continuat si dupa ce am intrat in sala, pierzand biletul de la garderoba si foindu-ma putin cam mult, am reusit in cele din urma sa ma detasez. Nu am cum sa redau ceea ce a fost, intrucat mi-ar fi peste putinta, si, in plus, as omite o buna parte din valoarea imaginilor. Insa pot spune ca am fost incantata sa aud cateva cuvinte despre cuvantul meu preferat din limba romana, si anume “dor”.

La sfarsit am luat autografe pe carti (nu imi pot da seama cat de evidenta era emotia mea, dar stiu ca pentru cateva secunde uitasem unde locuiesc) si apoi m-am indreptat spre casa, colaje de idei ruland in mintea mea pana cand am intrat pe usa casei.

Aflata in focurile invatatului (metafora cauzata de coloritul turbat pe care mi l-au capatat cursurile) devin vag constienta de o agitatie in scara blocului. Cand deodata, tresand auzind inchizandu-se usa vecinilor de deasupra, apoi pasi fugind frenetic pe scari, si o infigere (a se citi ciocanit) in usa noastra de la intrare.

Mi-au trecut automat prin gand motivele asaltului, printre care posibilele repercursiuni date de asimilatiile muzicii pe care o ascult (in special in perioade de maxim stres si cofeina) si faptul ca poate au venit, cu tortze si furci, intru linistirea mea. Dar muzica nu urla, de data asta.

Poate, in absenta atentiei mele (mai mult decat de obicei) am uitat robinetul deschis si am provocat o inundatie de proportii catastrofale. Dar si asta e improbabil, intrucat apa nu prea curge in sus, in conditii de gravitatie si integritate mintala.

Asadar convinsa ca nu am daunat cu nimic omenirii in ultimile 20 de minute, m-am ridicat si am procedat asa cum am considerat in acel moment ca trebuie, deci am anuntat-o pe mama(aflata alaturi, in bucatarie) ca e cineva la usa (informatie destul de redundanta, mi-am dat seama dupa ce am grait, dar imaginatia mea tot zburda pe campii, asa ca nu aveam de gand sa raspund eu la chemarile aprigi).

Observa, prin vizor, ca este omul care aduce facturile de lumina(intre timp, individul incercase deja 3 dintre melodiile pe care le avem la sonerie, si nu parea sa vrea sa se opreasca). Vazandu-l meloman, m-am gandit sa il invit sa le incerce pe toate(in timp ce bea un ceai de musetel, sa se linisteasca), sa nu plece omul cu tristetea ca nu a apucat sa asculte tot repertoriul soneriei, intrucat omul manifesta o daruinta deosebita in apasarea butonului, chiar si dupa ce usa a fost deschisa.

Si ma gandesc. Acum, factura de lumina s-a aliniat standardelor celorlalte facturi, nemaifiind nevoie de semnatura si alte formalitati pentru primire. Daca este omul atat de consumat de actul acesta, nu ar putea mai bine sa puna facturile in cutiile postale, in loc sa mearga furtunos din usa in usa? Ar economisi timp, care ar fi putut fi utilizat, sa zicem, nu asaltand oameni nevinovati, ci participand la diverse activitati mai.. calmante.

Later edit: Ca mi-am amintit, soneria veche tot omul asta a stricat-o.

La un moment dat, deviindu-mi pentru cateva clipe atentia de la muzica, si respectiv, drumul din fata, observ o tanara care mergea alaturi de mine, incercand sa-mi atraga atentia. Dupa expresia fetei, cred ca o facea de ceva timp. Intrerupandu-ma de la auditie, imi scot castile, si incerc sa aflu motivul pentru care se agita.

Fata a inceput, pe un ton foarte voios si o engleza cu un accent americanesc, sa ma intrebe daca stiu cum poate ajunge la Piata Romana, ca trebuie sa ajunga la o galerie de arta. Putin buimaca( era prea devreme pentru mine) ii spun(in engleza mea matinala)  ca nu stiu sigur nicio galerie pana in acea zona, dar ca ma poate insoti, daca vrea, pana in Piata Romana.

Pe drum, ea s-a dovedit a fi deosebit de deschisa. Mi-a spus ca este din Ucraina, mi-a povestit faptul ca a cunoscut cativa romani in Olanda, si acum a venit in vizita la ei, si cum in ziua respectiva vroia sa mearga la Brasov dar a pierdut trenul.

La un moment dat m-am prezentat, si fara sa imi dau seama, mi-am “englezit” numele, din moment ce pana atunci vorbisem in acea limba- pentru ca apoi fata sa ma intrebe daca sunt din America (am mai fost afiliata nationalitatilor straine, dar cu America niciodata pana acum) ceea ce m-a facut sa rosesc si sa imi corectez numele, intru scrisul si pronuntia sa romaneasca si sa ii spui ca sunt de fapt din Romania( din Bucuresti chiar, ce chestie). Probabil ca as fi preferat o tenta mai.. British, dar cum acel accent a ramas ne-exersat de la bacul de engleza, ma pot multumi si cu atat.

In continuarea drumului- si a discutiei, mi-a zis ca ii se pare ceva foarte straniu: dintre toate tarile pe care le-a vizitat, peste tot erau informatii pentru turisti, sau oameni dispusi sa ajute. Aici, nimeni “nu are timp” sau “nu stie”, si ea s-a plimbat toata dimineata de la Universitate la Constitutiei, si inapoi, la “ajutorul” unor binevoitori. Am marturisit ca am observat reticenta Bucurestenilor in ceea ce priveste ajutorul strainilor- sau chiar si ar unor rataciti “ai orasului”(eu ar trebui sa stiu) si ca, in mare parte, nu mi-o pot explica. In alte orase pe care le-am vizitat am observat ca oamenii sunt putin mai inclinati spre a indrepta. Aici insa, nu.

Ma intreb care o fi de fapt contributia celorlalti, atunci cand simti ca tu de fapt, nu doar ca nu apartii acelui loc, dar nu ai aproape nimic in comun cu el?

Nu e usor sa iti imparti timpul, I should know. Mai ales dupa ce iti mai alegi cateva activitati de recreere pe care le lasi uneori sa zburde libere (a se intelege intra peste timpul dedicat.. seriozitatilor). Dar, dar!

Am reusit sa termin cu interviurile, recenziile, cronicile, pe care le lasasem in urma. Punand la un loc cu sortarea pozelor, treaba devine mult mai dificila decat ma asteptam. Si cand ma gandesc ca petrec lejer 2-3 ore(daca nu mai mult) la un articol, mi se face pielea de gaina, citind apoi prin “alte surse”.

Ma lovesc constant de variante dezamagiri ale vietii, mai mici sau mai mari. Insa probabil ca sunt necesare de la un punct, pentru a evalua ceea ce merita sa continui si ceea ce nu. Din pacate, am un obicei prost, dorind sa incerc sa inteleg ceea ce e in jur(dar, de multe ori, fara rezultat). Natura umana, prin definitie, are niste mari cantitati de “neinteles” in ea. Insa nu e mai putin dureros cand te lovesti de 7 ori la rand de acelasi prag, pana inveti ca, de fapt, atunci e momentul sa te feresti.

Vreau sa reiau fotografia, insa am o constanta neconcordanta intre timp si vreme. A se intelege, cand am timp, e vreme naspa. Cand e vreme frumoasa, nu am timp.

Aparent, practica pedagogica m-a solicitat mai mult decat ma asteptam. Asta poate pentru ca nu vreau sa o fac asa, sa ma aflu-n treaba. Ideea insa e ca, weekendul trecut, cam 1/2 din el l-am dedicat unei predari, pentru ca, apoi, la fata locului, sa sufar de o “dezumflare” totala in interactiunea cu profesorul coordonator. La o adica, puteam sa le dictez si din carte. Cine ma cunoaste, are in vedere frica/ anxietatea/ fobia mea de public, si de atentie directionata inspre mine. Insa, am observat ca, atunci cand trebuie, imi pot canaliza frica/energia intr-o alta directie, astfel incat sa nu ma afecteze.

De exemplu, acum cateva saptamani am fost sa-mi fac analizele. De precizat, dupa 7 ani. Da, mi-e frica de ace de mor. Subliniez cuvantul frica. Insa, atunci cand a venit momentul adevarului- adica acela care implica un ac- nu am avut probleme, in sensul ca am reusit sa imi blochez frica intr-un coltz al creierului, lasand bratul relaxat.

Asa si ieri, la o simulare de predare, pe care am avut-o la clasa a 12-a. Atentie, poveste lunga.

Incepusem de ceva vreme sa pregatesc proiectul lectiei, si cu o seara inainte umblam singura prin camera si le predam peretilor- ceea ce a mers binisor, in opinia mea. Insa a doua zi de dimineata, vrand sa incerc sa predau cuiva, pentru a ma testa, nu am fost in stare nici macar sa incep. Am plecat, prin urmare, la liceu, cu ideea sigura ca o voi da in bara in stil mare.
Emotiile erau, evident, de nedescris, si imi calculam, in minte, perechile de ochi care vor urma sa asiste la circul ce va urma. A se intelege, predarea lectiei de catre mine. O data intrata in clasa, incep sa distribui foile cu suportul de lectie, tragand cu ochiul la cei care vor fi elevii mei. Nici nu mi-am dat seama cand am epuizat materialele didactice, iar linistea s-a instalat in sala. Era momentul. Si atunci, am facut cumva ca frica sa dispara.
Totul a mers mai mult decat bine, am avut cateva mici greseli pe care mi le-am acceptat respectiv corectat cu zambetul pe buze, si atmosfera, a devenit, incet dar sigur, relaxanta.
Concluzie, au fost foarte de treaba copii, n-am avut marker sa scriu la tabla, dar asta e. Baietii mi-au raspuns cu precadere, implicandu-se la ora.
La sfarsit, dupa ce am terminat, le-am multumit pentru atentie si ei mi-au multumit, la randul lor. Ceea ce pe mine personal, m-a marcat. Si, de asemenea, am fost incurajata de evaluarea ulterioara a profesoarei care m-a asistat.
Si mi-am dat seama cat de mult pot sa gesticulez (lucru pe care desi multi l-au laudat, cineva- nu spun cine, persoana importanta, mi-l ia in ras si mi-l suprima) cand vorbesc. Si asta cu hartii in mana.

In concluzie, se poate.

Si azi, intr-un final, am reusit sa recuperez somnul pe care l-am pierdut in atata timp.

Dupa multe lacrimi, suspine si of-uri am hotarat, impreuna cu cativa prieteni, sa mergem pentru 3-4 zile la Cernavoda(Rock River Fest plus o vacanta bine meritata, zic eu). Nu pot cataloga aceasta prima iesire ca fiind ceea ca ma asteptam(din mai multe puncte de vedere) insa, date fiind conditiile, mai mult de atat(din pdv financiar) nu se va putea in aceasta vara.

In prima instanta, acum sunt de parere ca trenul nu este chiar atat de rau pe cat mi s-a parut acum cativa ani, cand am mers singura. Am avut si o mica escala in Constanta, apoi la drumul de intoarcere am fugit de control doua vagoane si apoi am coborat la timp.

Cernavoda este un oras(?!) destul de mic, insa foarte incalcit. In afara de amestecul de deal/vale pentru care picioarele mele nu erau pregatite, pana si oamenii pareau confuzi atunci cand intrebam de diverse locatii(inclusiv hotelul la care aveam cazarea). Ca sa nu mai zic ca, odata ajunsi in gara, ne intrebam unde naiba e orasul, pentru ca totul era deosebit de pustiu.

Taxiurile acolo au numai numar de mobil, privat. Nu exista un numar la care poti suna sa iti aduca pe cineva la punctu X. Ceea ce a ingreunat si mai mult drumurile in unele momente. In mare parte hotelul a fost bun, iar mancarea de prin zona foarte buna. Unii localnici mi s-au parut, pe alocuri, ciudatei, insa poate sunt eu pretentioasa.

Am sa ma abtin sa vorbesc despre concert din pdv organizatoric(desi am facut si recenzia pentru MetalAct) si pot spune asa. Prima seara(cu niste exceptii bine delimitate) a fost chiar placuta, in a doua am putut jura ca nu voi ajunge acasa fara sa fiu electrocutata(dar o parte din concert si drumul de intoarcere sunt acum povesti bune de spus nepoteilor), iar a treia mi-a rezervat surprize-placute si neplacute, dar surprize.

In afara festivalului, mica escala in Constanta(desi foarte, foarte scurta) a fost pe sufletelul meu. Desi a fost mai mult de mers pe jos decat ma asteptam(probabil si din cauza caldurii mi s-a parut astfel), m-am putut bucura apoi de preparatele unei cofetarii mici din zona(mirosea mult prea bine ce era acolo, n-am putut sa rezist) si apoi de valurile marii. La nevoie, poti sa nu ai costum de baie, ca se gasesc solutii.

Desi as fi putut scrie mult mai multe(pana si o povestioara) parca nu ma simt in.. tastele mele momentan. Probabil cand imi voi mai reveni, voi scrie mai multe.

Cand ma gandesc ca am ratat una dintre cele mai mari sanse din viata mea doar pentru ca am fost prea timida pentru a putea vorbi, imi vine sa ma injur singura. Dar nu mai are niciun rost sa privesc inapoi. Poate sansa aceea se va intoarce, peste cativa ani, cand voi fi mai pregatita pentru a o imbratisa.

Pana atunci imi ramane sa deschid ochii la ceea ce urmeaza. Si ziua de ieri mi-a demonstrat ca mai am, inca, multe de facut si spus.