Drumuri

Paseam pe coridoare, nesigura, fara o directie anume. Purtam pantalonii largi, de uniforma, un tricou negru si o pereche de converse, cu sireturi groase. Aveam o idee destul de vaga in ceea ce priveste viata si viitorul. Stiam doar ca vreau independenta.

Am fost un copil cu inclinatii evidente spre arta. Desenul, mai apoi poezia, proza, si cateva incercari in ceea ce priveste muzica. Multi m-au intrebat de ce parintii m-au dat un liceu cu profil economic. Le raspundeam, fara ezitare, ca eu am ales. Asa cum mi-am ales singura facultatea si masterul pe care le-am urmat. Oricat mi-ar fi placut Artele, nu simteam ca imi ofera siguranta pe care mi-o doream.

Specializarea mi-am ales-o din placere. Ceea ce mi-a placut, din intamplare, am descoperit dupa ce am dat o data cu capul de pragul usii(metaforic vorbind) si m-am pus pe treaba. Apoi am realizat ca ma descurc chiar bine. Ca inteleg. Si ca, a dracu’ treaba, chiar imi place. Bineinteles, meritul il au si cei care m-au ajutat sa gasesc drumul. Prin munca, prin interes, insa ajungand la palpabil. Nu am renuntat nici acum la inclinatii, insa le-am asociat unei arii careia simt ca apartin, cel putin in cazul meu.

Pasesc pe aceleasi coridoare. De data aceasta cu siguranta, purtand tocuri, fiind in alt rol decat acum cativa ani. Mi-am propus sa deschid cateva usi pentru cei care au dorinta si mintile deschise spre asa ceva. In cateva cazuri consider ca am reusit. Atata timp cat voi fi aici imi voi continua “misiunea”. Si, cand timpul va decide schimbarea, voi putea privi inapoi cu multumire, gandidu-ma ca, la randul meu, am orientat cateva perechi de pasi intr-o directie care face diferenta.