Stranger among my own

Zilele trecuta ma aflam in unul din drumurile mele prin Centru( mai exact, intre Universitate si Piata Romana). Dupa o scurta incursiune prin librarie, mi-am pus castile in urechi si am pornit cu pasul meu normal (care pentru majoritatea oamenilor e prea rapid) catre locul in care aveam intalnire.

La un moment dat, deviindu-mi pentru cateva clipe atentia de la muzica, si respectiv, drumul din fata, observ o tanara care mergea alaturi de mine, incercand sa-mi atraga atentia. Dupa expresia fetei, cred ca o facea de ceva timp. Intrerupandu-ma de la auditie, imi scot castile, si incerc sa aflu motivul pentru care se agita.

Fata a inceput, pe un ton foarte voios si o engleza cu un accent americanesc, sa ma intrebe daca stiu cum poate ajunge la Piata Romana, ca trebuie sa ajunga la o galerie de arta. Putin buimaca( era prea devreme pentru mine) ii spun(in engleza mea matinala)  ca nu stiu sigur nicio galerie pana in acea zona, dar ca ma poate insoti, daca vrea, pana in Piata Romana.

Pe drum, ea s-a dovedit a fi deosebit de deschisa. Mi-a spus ca este din Ucraina, mi-a povestit faptul ca a cunoscut cativa romani in Olanda, si acum a venit in vizita la ei, si cum in ziua respectiva vroia sa mearga la Brasov dar a pierdut trenul.

La un moment dat m-am prezentat, si fara sa imi dau seama, mi-am “englezit” numele, din moment ce pana atunci vorbisem in acea limba- pentru ca apoi fata sa ma intrebe daca sunt din America (am mai fost afiliata nationalitatilor straine, dar cu America niciodata pana acum) ceea ce m-a facut sa rosesc si sa imi corectez numele, intru scrisul si pronuntia sa romaneasca si sa ii spui ca sunt de fapt din Romania( din Bucuresti chiar, ce chestie). Probabil ca as fi preferat o tenta mai.. British, dar cum acel accent a ramas ne-exersat de la bacul de engleza, ma pot multumi si cu atat.

In continuarea drumului- si a discutiei, mi-a zis ca ii se pare ceva foarte straniu: dintre toate tarile pe care le-a vizitat, peste tot erau informatii pentru turisti, sau oameni dispusi sa ajute. Aici, nimeni “nu are timp” sau “nu stie”, si ea s-a plimbat toata dimineata de la Universitate la Constitutiei, si inapoi, la “ajutorul” unor binevoitori. Am marturisit ca am observat reticenta Bucurestenilor in ceea ce priveste ajutorul strainilor- sau chiar si ar unor rataciti “ai orasului”(eu ar trebui sa stiu) si ca, in mare parte, nu mi-o pot explica. In alte orase pe care le-am vizitat am observat ca oamenii sunt putin mai inclinati spre a indrepta. Aici insa, nu.

Ma intreb care o fi de fapt contributia celorlalti, atunci cand simti ca tu de fapt, nu doar ca nu apartii acelui loc, dar nu ai aproape nimic in comun cu el?