Despre dezamagiri si reusite. pe scurt
Stiu ca scriu rar. Stiu ca scriu putin. Dar daca as avea putin mai mult timp de rasuflu, in mod cert l-as dormi. Ultimile 2-3 saptamani au fost o aglomeratie de care inca sunt uimita ca am trecut. Dar mai urmeaza.
Nu e usor sa iti imparti timpul, I should know. Mai ales dupa ce iti mai alegi cateva activitati de recreere pe care le lasi uneori sa zburde libere (a se intelege intra peste timpul dedicat.. seriozitatilor). Dar, dar!
Am reusit sa termin cu interviurile, recenziile, cronicile, pe care le lasasem in urma. Punand la un loc cu sortarea pozelor, treaba devine mult mai dificila decat ma asteptam. Si cand ma gandesc ca petrec lejer 2-3 ore(daca nu mai mult) la un articol, mi se face pielea de gaina, citind apoi prin “alte surse”.
Ma lovesc constant de variante dezamagiri ale vietii, mai mici sau mai mari. Insa probabil ca sunt necesare de la un punct, pentru a evalua ceea ce merita sa continui si ceea ce nu. Din pacate, am un obicei prost, dorind sa incerc sa inteleg ceea ce e in jur(dar, de multe ori, fara rezultat). Natura umana, prin definitie, are niste mari cantitati de “neinteles” in ea. Insa nu e mai putin dureros cand te lovesti de 7 ori la rand de acelasi prag, pana inveti ca, de fapt, atunci e momentul sa te feresti.
Vreau sa reiau fotografia, insa am o constanta neconcordanta intre timp si vreme. A se intelege, cand am timp, e vreme naspa. Cand e vreme frumoasa, nu am timp.
Aparent, practica pedagogica m-a solicitat mai mult decat ma asteptam. Asta poate pentru ca nu vreau sa o fac asa, sa ma aflu-n treaba. Ideea insa e ca, weekendul trecut, cam 1/2 din el l-am dedicat unei predari, pentru ca, apoi, la fata locului, sa sufar de o “dezumflare” totala in interactiunea cu profesorul coordonator. La o adica, puteam sa le dictez si din carte. Cine ma cunoaste, are in vedere frica/ anxietatea/ fobia mea de public, si de atentie directionata inspre mine. Insa, am observat ca, atunci cand trebuie, imi pot canaliza frica/energia intr-o alta directie, astfel incat sa nu ma afecteze.
De exemplu, acum cateva saptamani am fost sa-mi fac analizele. De precizat, dupa 7 ani. Da, mi-e frica de ace de mor. Subliniez cuvantul frica. Insa, atunci cand a venit momentul adevarului- adica acela care implica un ac- nu am avut probleme, in sensul ca am reusit sa imi blochez frica intr-un coltz al creierului, lasand bratul relaxat.
Asa si ieri, la o simulare de predare, pe care am avut-o la clasa a 12-a. Atentie, poveste lunga.
Incepusem de ceva vreme sa pregatesc proiectul lectiei, si cu o seara inainte umblam singura prin camera si le predam peretilor- ceea ce a mers binisor, in opinia mea. Insa a doua zi de dimineata, vrand sa incerc sa predau cuiva, pentru a ma testa, nu am fost in stare nici macar sa incep. Am plecat, prin urmare, la liceu, cu ideea sigura ca o voi da in bara in stil mare.
Emotiile erau, evident, de nedescris, si imi calculam, in minte, perechile de ochi care vor urma sa asiste la circul ce va urma. A se intelege, predarea lectiei de catre mine. O data intrata in clasa, incep sa distribui foile cu suportul de lectie, tragand cu ochiul la cei care vor fi elevii mei. Nici nu mi-am dat seama cand am epuizat materialele didactice, iar linistea s-a instalat in sala. Era momentul. Si atunci, am facut cumva ca frica sa dispara.
Totul a mers mai mult decat bine, am avut cateva mici greseli pe care mi le-am acceptat respectiv corectat cu zambetul pe buze, si atmosfera, a devenit, incet dar sigur, relaxanta.
Concluzie, au fost foarte de treaba copii, n-am avut marker sa scriu la tabla, dar asta e. Baietii mi-au raspuns cu precadere, implicandu-se la ora.
La sfarsit, dupa ce am terminat, le-am multumit pentru atentie si ei mi-au multumit, la randul lor. Ceea ce pe mine personal, m-a marcat. Si, de asemenea, am fost incurajata de evaluarea ulterioara a profesoarei care m-a asistat.
Si mi-am dat seama cat de mult pot sa gesticulez (lucru pe care desi multi l-au laudat, cineva- nu spun cine, persoana importanta, mi-l ia in ras si mi-l suprima) cand vorbesc. Si asta cu hartii in mana.
In concluzie, se poate.
Si azi, intr-un final, am reusit sa recuperez somnul pe care l-am pierdut in atata timp.
