Paint me in Autumn

Vorbeam acum ceva timp cu A. despre parcuri. Imi zicea despre I.O.R., despre cat de frumos e el toamna. De atunci mi-am pus in minte faptul ca trebuie sa il pozez, imediat ce frunzele incep sa rugineasca.

Si frunzele au ruginit. Si au cazut.

Si eu tot nu am apucat sa pozez toamna.

Uitandu-te la Bucurestiul tomnatic, risti sa fii coplesit de amalgamul de gri, plumb, tristete si praf care inconjoara si sufoca totul. Numai culorile vibrante ale frunzelor din copaci sau pe de asfalt iti amintesc ca nu esti de fapt intr-un film noir. Insa, cand ploaia rece iti patrunde parca pana in oase, totul isi pierde culoarea. Pana si tu.

Reusind sa ma detasez intr-o maniera mai eficienta de starea de anxietate de toamna, m-am apucat de datoriile care incepusera sa se stranga intr-un coltisor al mintii, urland. Dupa ce multe au fost rezolvate, iar micile probleme de sanatate pe care le-am suspectat s-au dovedit a fi mai putin grave, am putut sa las in spate seria de griji care se inghesuia pe umerii mei, si sa mai privesc in jur.

Cu muzica in urechi si determinarea in pasi, m-am hotarat ca, dupa curs, sa-mi reiau unul dintre hobby-uri. Mi-am amintit de o intamplare haioasa la cursul de franceza (facultativ) de saptamana asta, cand, dupa ce mi-am descris pasiunile, am fost intrebata, foarte serios, ce caut la ASE. Probabil ca, daca explicam, o faceam in zadar.

I.O.R. imi era mult peste mana, si in plus mi-am promis sa nu pasesc singura pe acolo, mai ales dupa ce am primit de doua ori un biletel(da, acelasi) dubios. Asadar m-am hotarat sa merg azi intr-un parculet la care tin foarte mult, din apropierea facultatii.

Am ramas uimita, vazand ca toamna a uitat sa isi lase prea multe urme asupra acelui coltisor al orasului. A durat pana am gasit elemente care sa ma multumeasca, macar pentru moment. Desi destul de populat si viu, parca fiecare zgomot din parculet rezona in mine, a gol. M-am asezat pe banca, scotand aparatul si potrivind cateva mici setari, in timp ce imi trecea prin minte un gand. Oare cate amintiri/trairi/sentimente ascund parcurile, oricat de mici ar fi ele? Pentru cate destine au fost, de fapt, martore?

Pozatul este linistitor. Este intrigant, stimulant, pentru mine. Acompaniata de acordurile care imi sunau in casti, simteam cum ma pierd in imaginile pe care le aveam in minte, contrastand cu imaginile de pe LCD-ul aparatului foto. Si desi, de cele mai multe ori, simteam apasarea frustranta ca aparatul nu poate imortaliza ceea ce imi doresc eu de fapt, multumirea gasirii unui “moment perfect” era mult mai mare.

Ca in viata. Dureaza pana sa ajungi sa compui acea imagine perfecta- dar din punct de vedere al realitatii, efemera-iar talentul nu este suficient pentru a razbate. Trebuie sa inveti sa o cauti, sa o compui, sa o aduci intr-un cadru pe masura. Sunt atatea detalii si idei in acea imagine, incat de cele mai multe ori, pare imposibil.

Dar nu este, intotdeauna.