Aparent, nu

Discutam seara trecuta cu C. despre o carte citita recent. Desi contine pasaje bune, iar partile finale sunt chiar reusite, Rebecca (Maurier) a reusit sa imi atinga apogeul nervilor in ceea ce priveste statutul de, hm, naivitate?

In ciuda a ceea ce ar trebui sa fie iubirea pentru persoana cu care traiesti, angrenarea in o serie de melodrame, multe inventate de catre personaj, ea face tot zbuciumul acela sa fie incredibil de obositor. Si nu in sensul bun. Totodata, dependenta continua de “imaginea creata celor din jur” care ajunge sa ia locul a ceea ce ar trebui sa fie “iubire” ma scoate din minti. E demna probabil de prima iubire cand mai multe nu stii.

Daca iti doresti ceva, iti misti fundul de jos si te lupti, nu stai si iti plangi supararea pana vine cineva dupa tine. Te poti trezi teribil de singur. Si nu ma luati cu sensibilitatea. Stiu prea bine cum sa fii sensibil, poate prea vulnerabil. Si nu imi calc in picioare prietenii pentru a obtine ceea ce vreau. Nu ma descarc atacandu-i pe altii, nu imi suprim frustrarile asupra celor care poate inca ma asculta. Nu pentru ca nu ar merita unii, ci pentru ca nu este cazul lor de rezolvat.

Si, nu, nu inveti neparat din cazaturile pe care le ei, ci din felul in care te ridici de jos.

Bonus, abandoned, cover Kamelot