Ea

Ma pierdusem in infern.

Un infern albastru, care sapa adanc in mine, in momentul in care ochii lui i-au intalnit pe ai mei. Am inghitit in sec. Simteam cum ma sufoc, insa cum nu puteam sa ii dau drumul, vroiam sa ma apropii, dar un gard imaginar ma tinea in loc, aratandu-mi limitele pe care mi le cunosteam demult. Ma simteam de parca as fi murit. Si totusi, ma privea. Cu uimire, cu recunoastere, de parca, intr-o alta viata, am fi fost amici eterni. Stia ca stiu, dar nu facea decat sa priveasca.

(…)

A fost pana in momentul in care i-am vazut chipul.
Nu avea cearcanele pe care le am atat in noptile pierdute gandindu-ma la versurile lui, scriindu-le cu mana mea. Devorandu-le. Nu avea cautatura mea ratacita, cea cu care m-am obisnuit inca din liceu. Probabil nici preocuparile mele, pasiunile care erau considerate ca “invechite” de catre toate cunostiintele.
Avea tenul alb, perfect, cu sprancenele bine conturate, cu ochii negri. Cu zambetul infailibil, formand doua gropite pentru care multi ar cadea prada(ale mele apar numai cand zambesc sarcastic, ca sa vezi). Cu parul lung si negru conturandu-i chipul rotund.
Privirea care ii era adresata.

Acela a fost momentul in care mi-am dat seama ca nu aveam nici o sansa.
Ea avea tot ce nu aveam eu.
Pe el, in mod special.