Echoes

Era un local gol, lipsit de o imagine anume. Mic si intim, cel putin la inceput. Lumina era slaba- intr-un mod placut, iar muzica nu deranja nici prin origine si nici prin volum. Probabil ca daca nu ma simteam atat de stinghera, putea sa imi placa.

Imi amintesc cum inventam discutii aparent hilare, in scopul de a-mi evita starea apasata.
Asezandu-ma la o masa inalta, mi-am lasat bagajele langa mine si mi-am infipt unghiile in eticheta sticlei de bere, cum fac de obicei.

Ascultam. Gandul imi zbura, absent, la ceea ce imi propusesem sa fac in viata, apoi la ceea ce am renuntat, de teama de a le face altora rau- mi-am dat seama ca, de fapt, am fost fraiera proasta naiva. Ca majoritatea celor care au constientizat natura mea au gasit in asta o cale spre fericirea lor temporara, crezand ca nu ma va afecta pe mine. Sau poate nu le-a pasat. Problemele mele s-au agravat atunci cand am incercat sa inteleg motivele pentru care mi se facea rau. Punctul culminant a fost cand nu puteam percepe faptul ca nu existau motive, asta e natura umana.

Conversatiile au continuat. Fara sa trasez o directie anume, imi dadeam seama cat de puerile puteau fi ideile pe care eu le aprobam absent, dand din cap, si continuand in a rupe eticheta in mici bucatele pe care apoi le rulam intre degete. Simteam ca imi pierd mintile, ca de fapt, aprobatul evidentiat prin miscarea capului era primul semn de nebunie.

Comportamentul interlocutorului imi facea si mai rau. Si ma gandeam, cu groaza, ca va trebui(din nou) sa imi imbatranesc mentalitatea pentru acea seara. Sa-mi controlez tendintele si sa inghit in sec.

Imi pierdeam rabdarea. Imi venea sa urlu. Mana stanga ma durea, de parca ar fi fost intepata cu mii de ace deodata. O simteam un pic amortita. Uitandu-ma la ea, am realizat ca imi infipsesem unghiile destul de adanc in palma, lasand mici linii vinetii pe langa liniile palmii, taindu-le pe cele deja existente din constructie. Cele pe care mi le citise cineva, pe cand eram copila. Idei precum “te vei marita din dragoste” sau “vei avea o viata lunga” sau alte copilarisme imi zburdau prin amintiri. Dar macar ma detasau de starea predominanta de fallacy. “Rescrierea destinului”, am ras in sinea mea. Am inchis ochii si m-am gandit la “cum ar fi fost daca”

Ma sprijinea numai gandul ca pentru cateva momente totul va trece. Oricat de mult ar sta toate conditiile impotriva mea, ma agat de acea licarire temporara, care poate ma va ridica, din nou, pe linia de plutire.

Cand am deschis ochii ma aflam la o masa mare, aglomerata. Zgomote, culori, pereti plini de poze. Sticle colorate, pahare goale. Rasete si priviri cu subinteles. Chipuri vechi, readuse in sfera prezentului, unele fixandu-ma cu uimire, altele cu dezaprobare. Probabil ca se intrebau ce ar cauta, in prezent, o fiinta a trecutului. M-am gandit, pentru cateva secunde, ca probabil voi fi un subiect de discutie din clipa in care am disparut din perimetru. Nu era vina lor, asa sunt oamenii. Cel putin majoritatea.

Insa macar acea stare de apasare si nesiguranta disparuse. Am zambit. Nu e asa de rau precum imi imaginam ca va fi…