If at first you don’t succeed maybe failure is your style

Pot spune ca in viata am auzit de suficiente ori cuvantul “nu” pentru a ma putea obishnui cu ideea de refuz. Insa nu pot sa nu observ faptul ca o patesc destul de des in cazul evenimentelor la care participa mai multe persoane(e.g., cele organizate de consiliile studentesti). Desi am avut sansa sa le observ lipsa de profesionalism a multora, ma intreb, totusi, sunt chiar asa de putin compatibila cu ideea de grup/concurs?(exceptand sociopatia mea acuta)

Am decis sa ma axez momentan pe unele competitii in care selectia nu depinde de caracterisici care nu sunt in puterea mea. Astfel m-am inrolat in sesiuni stiintifice cat sa ma tina ocupata si implicit departe de gandurile care pana de curand ma daramau. Insa unele stari de neliniste inca se resimt, as in ma trezesc de una singura la 4 a.m. si nu mai am pic de somn.

Vroiam zilele astea sa ma apuc de studiat o carte de desen, recent primita. Insa ieri am avut parte de o replica, sa-i zicem intriganta, care m-a facut sa imi pun intrebari: “Daca am un om cu capacitati artistice, cum ar fi muzica sau desenul, nu-l fac in niciun caz contabil”. Carevasazica, se cam bat cap in cap. Ciudatenia vine de la faptul ca mi-am ales singura facultatea, desi as fi avut si altele in minte. Nu am aratat niciodata o inclinatie spre matematici(si inca imi sustin parerea ca aceasta profesie nu-i legata de matematica decat din perspectiva cifrelor si a operatiilor din clasele primare), insa profilul meu umano-artistic si-a gasit dezvoltarea in primii an de liceu, niciodata ajungand la maturizare. S-ar putea sa devin un Victor Petrini, varianta actuala si feminina. Insa nu ma simt in niciun caz cea mai iubita.

Poate ca, intr-un fel, am dat gres in ambele categorii.
Poate ca, in alt fel, am reusit.