I recently recieved as a gift a set of drawing pencils and watercolors. I felt in quite a predicament, as I haven’t used but black pencils in my drawings for some years now.
I am, without any doubt, far from knowing how to use them properly. And then I thought, maybe my drawings weren’t the only part in which I was so absorbed in shadows and contrasts, that I forgot how to use any color in them.

Cateodata, doar cateodata, unele vise devin realitate.
Multumesc

In ultima vreme sunt pusa destul de frecvent in situatia de a asista la involutia generatiilor mai tinere. Sunt foarte constienta de faptul ca exista exceptii, dar acestea au devenit mult prea pierdute printre randurile masive de adolescenti dezorientati.

Copile care inca nu au trecut de pubertate se inflacareaza insusi la gandul atentiei celor din jur, vanzandu-si, practic, inteligenta si sufletul pentru a capata un “statut” in ochii celorlalti. Care, odata ce ajung la un anume grad de saturatie in ceea ce priveste atentia primita, se autoproclama femme fatale si incearca sa se comporte ca atare, cazand intr-o penibilitate de mari orizonturi. Si devin din ce in ce mai avide dupa atentie, calcand peste bun simt, principii, prieteni sau chiar propria integritate morala. Care, aflate in valurile pe care se cred stapane, uita varsta pe care o detin.
Cu atat mai trista devine situatia cand comportamentul este acelasi si la varste mai inaintate, de cele mai multe ori chiar agravandu-se.

Ma simt neputincioasa gandidu-ma la persoanele carora voi incerca sa le fiu formator in educatie (din pdv profesional aproape ca mi-am pierdut speranta ca as putea) si la “ambitiile” lor, la varsta la care eu ma indragosteam pentru prima data de Eliade.

Asistam la o continua imbratisare a superficialitatii, a degradarii sentimentelor si mentalitatilor.
Privesti in ochii lor si nu poti vedea decat un pustiu dezolant, rezultatul indiferentei parintilor si a promovarii continue a aparentei, cea din urma ajungand sa fie subliniata pana la ridicol.

Se intampla sa am zile in care inceputul este, sa zicem mediocru. Spre amiaza, situatia urmeaza sa devina atat de suparatoare, incat nu pot decat sa ma gandesc cum ar fi sa strang pe cineva de gat.
Insa nu stiu cum se face, dar, spre sfarsitul zilei, toti norii suparati si negri dispar. Si, chiar mai mult de atat, am parte de intamplari care trezesc in mine un sentiment placut, linistitor. Ca si cum, dupa atata zdruncinare, cioburile incep sa se aseze mai frumos ca atunci cand au format un intreg.

Si asa, ieri am reusit, printr-o.. intamplare, sa ajung la conferinta lui Dan Puric, tinuta in ASE. Aflasem de eveniment de aproximativ o luna, si ultimile doua zile (in care am fost aproape sigura ca nu voi putea ajunge) nu au fost tocmai in apogeul starii mele de bine.
Desi starea mea de zbucium a continuat si dupa ce am intrat in sala, pierzand biletul de la garderoba si foindu-ma putin cam mult, am reusit in cele din urma sa ma detasez. Nu am cum sa redau ceea ce a fost, intrucat mi-ar fi peste putinta, si, in plus, as omite o buna parte din valoarea imaginilor. Insa pot spune ca am fost incantata sa aud cateva cuvinte despre cuvantul meu preferat din limba romana, si anume “dor”.

La sfarsit am luat autografe pe carti (nu imi pot da seama cat de evidenta era emotia mea, dar stiu ca pentru cateva secunde uitasem unde locuiesc) si apoi m-am indreptat spre casa, colaje de idei ruland in mintea mea pana cand am intrat pe usa casei.

Asa-zisa vacanta post-sesiune este un mare fas pentru mine. In primul rand, nu am reusit sa fac nici 5% din ceea ce imi propuneam cu vitejie pentru aceasta “pauza” si, in al doilea rand, ma confrunt cu un mare blocaj din pdv al ideilor. O fi din cauza stresului acumulat de mai bine de 2 luni?

In al treilea rand, nu ma ajuta deloc “presiunea” la care sunt supusa de catre diverse circumstante, cu atat mai mult ca imi este amintit la un interval de aproximativ 2 ore cam care ar trebui sa fie prioritatile mele (bineinteles, este luata in vedere numai latura carierei, din varii motive pe care nu doresc sa le exprim).

Si totusi, dintotdeauna am facut ce am simtit, cand am simtit, si eu zic ca nu am ajuns rau cu asta.

Inca un stadiu trecut, si acum trebuie sa imi adun puterile pentru urmatorul.
Daca stau sa ma gandesc, ma asteapta mai mult decat ceea ce am crezut la o prima privire. Trebuie sa ma adun, sa duc la capat ceea ce mi-am dorit si mi-am propus.
Insa momentan, tot ce vreau e sa dorm. Mult..

De ce se intampla ca, atunci cand ii gasesc unei persoane o scuza, dezamagirea este direct proportionala cu speranta mea ca asta sa nu se intample?

Exista doua perioade din an in care eu nu imi petrec majoritatea timpului in vizuina proprie si invadez si alte teritorii ale casei. Multitudinea foilor, cartilor, culorilor, si de asemenea necesitatea de a le insira respectiv imprastia intr-o ordine dezordonata, ma face, in timpul sesiunii, sa iau cu asalt sufrageria, deoarece camera mea e, de cele mai multe ori, coplesita. Si, de asemenea, tentatia numita calculator, este astfel, fizic, mai departe de mine.

Aflata in focurile invatatului (metafora cauzata de coloritul turbat pe care mi l-au capatat cursurile) devin vag constienta de o agitatie in scara blocului. Cand deodata, tresand auzind inchizandu-se usa vecinilor de deasupra, apoi pasi fugind frenetic pe scari, si o infigere (a se citi ciocanit) in usa noastra de la intrare.

Mi-au trecut automat prin gand motivele asaltului, printre care posibilele repercursiuni date de asimilatiile muzicii pe care o ascult (in special in perioade de maxim stres si cofeina) si faptul ca poate au venit, cu tortze si furci, intru linistirea mea. Dar muzica nu urla, de data asta.

Poate, in absenta atentiei mele (mai mult decat de obicei) am uitat robinetul deschis si am provocat o inundatie de proportii catastrofale. Dar si asta e improbabil, intrucat apa nu prea curge in sus, in conditii de gravitatie si integritate mintala.

Asadar convinsa ca nu am daunat cu nimic omenirii in ultimile 20 de minute, m-am ridicat si am procedat asa cum am considerat in acel moment ca trebuie, deci am anuntat-o pe mama(aflata alaturi, in bucatarie) ca e cineva la usa (informatie destul de redundanta, mi-am dat seama dupa ce am grait, dar imaginatia mea tot zburda pe campii, asa ca nu aveam de gand sa raspund eu la chemarile aprigi).

Observa, prin vizor, ca este omul care aduce facturile de lumina(intre timp, individul incercase deja 3 dintre melodiile pe care le avem la sonerie, si nu parea sa vrea sa se opreasca). Vazandu-l meloman, m-am gandit sa il invit sa le incerce pe toate(in timp ce bea un ceai de musetel, sa se linisteasca), sa nu plece omul cu tristetea ca nu a apucat sa asculte tot repertoriul soneriei, intrucat omul manifesta o daruinta deosebita in apasarea butonului, chiar si dupa ce usa a fost deschisa.

Si ma gandesc. Acum, factura de lumina s-a aliniat standardelor celorlalte facturi, nemaifiind nevoie de semnatura si alte formalitati pentru primire. Daca este omul atat de consumat de actul acesta, nu ar putea mai bine sa puna facturile in cutiile postale, in loc sa mearga furtunos din usa in usa? Ar economisi timp, care ar fi putut fi utilizat, sa zicem, nu asaltand oameni nevinovati, ci participand la diverse activitati mai.. calmante.

Later edit: Ca mi-am amintit, soneria veche tot omul asta a stricat-o.

“n-am chef de chestii din astea”

Priveam absent niste notite de pe o foaie rupta dintr-o agenda. In mod ironic, data paginii respective era vineri 13.

Azi am putut admira multitudinea formelor pe care le pot lua fulgii de nea. Se vedeau cu atat mai bine pe paltonul meu, gros si negru, si nu-mi puteam dezlipi ochii de la micutele stelute si flori de gheata. Din pacate, nu am putut poza decat un tip. Probabil ca am parut foarte stranie celor din jur, asa hipnotizata de maneca paltonului.