“You could have taught me how to fight
To be upfront and say the truth
To overcome a lonely youth
To intergrate and not to hide
To cogitate and redefine
The heros I had trusted once
And idolized like setting suns
Surrendering to their fading shine “
(Diorama: Pain management)
Ploaia este rece si nesuferita. Pana sa apuc sa scotocesc prin geanta dupa umbrela, m-am trezit semi-leoarca, gandindu-ma ca daca intarziam 5 minute sau ajungeam mai devreme, nu prindeam tocmai acea “gaura de nor”. Inghit amarul si imi vad de drum.
M-am intrebat intr-o doara cum se simt actorii care, dupa o vreme, sunt inlocuiti in rolul lor. Desigur, rolul este doar o parte in care joci pentru un timp limitat, fara sa iti imaginezi ca va dura o vesnicie. Candva, acea persoana (mai corect spus, rolul) tot se “termina”. Insa, se intampla ca acel rol sa ramana, dar persoana care il umple este usor (?) scoasa din vizor. Exista in mod cert posibilitatea ca inlocuitorul sa joace mai bine, dar acel cineva nu va cunoaste niciodata eforturile pe care le-am depus pentru a crea acea persoana.
Asa cum multe lucruri in viata au tendinta sa fie ciclice, si unele intampla se mai repeta, insa fara sa lase locul obisnuintei. Mai greu este atunci cand locul nu il mai ai nici tu.
A trecut ceva timp, dar evenimentul trebuia consemnat aici. Da, mi-am indeplinit visul, am cunoscut, intr-un final, persoana pe care asteptam sa o intalnesc de 8 ani. Si careia am reusit, dupa atata timp, sa ii multumesc pentru ceea ce face.
Cred ca am reusit sa dezvolt un mecanism de autoaparare care nu ma mai lasa sa imi imping, in mod constant, limitele. Si pot spune ca sunt multumita de el, e mai relevant sa vad intregul peisaj decat o mica parte pe care sa o presez la nesfarsit. Si ma pot ocupa de mai multe lucruri placute din viata, astfel 
Revin cu un subiect pe care voiam de mult sa il astern, insa am reusit sa il las in urma pentru a ma concentra pe altele, care “ardeau” pe moment. Acum, ma aflu in situatia in care vacanta deja e pe sfarsite, si, daca nu o voi face acum, in mod cert ma va prinde miezul verii.
Sunt persoane in viata noastra care, la un moment dat, pot fi numiti piloni. Ii vad, in “axa” imaginara a timpului, ca stalpi de sustinere, poate chiar ca niste semne rutiere. Dar asta e mai putin relevant. Am fost pusa recent in situatia de a evalua putin axa, si de a face o serie de comparatii. Desi istoria are talentul sau incontestabil de a se repeta, observ cum reactiile mele s-a modificat radical la stimuli asemanatori.
Oamenii vin si pleaca, prea putine persoane raman “de cursa lunga”. Poate ca acest detaliu m-a facut sa privesc mai detasat ceea ce se intampla in jurul meu.
Pilonii mei ii stiu. Sunt acolo, marcand perioade importante din viata mea. Perioade fara de care nu as fi fost aici, acum.
Un nou articol publicat, de data aceasta in revista Suspans. Multumirile de rigoare tuturor implicati in motivarea/corectarea/sprijinul meu. Va multumesc, mult! Fiecare dintre voi isi are particica lui din povestire!
De data aceasta, chiar o sa ma tin de ea. Incep cu proiectele pe care mi le-am planificat, apoi camera, lucrurile, prioritatile, si nu in ultimul rand, cu haosul din mintea mea.
Am fost nominalizata, alaturi de o lista lunga de alti autori, pentru “Cea mai buna proza scurta a unui autor roman publicata in 2011″, o supriza placuta si binevenita
Pe aceasta cale doresc sa le multumesc atat celor implicati in mobilizarea mea pentru a scrie, cat si in publicare. Imi pare rau ca nu pot face mai mult, insa timpul nu imi permite.
Paseam pe coridoare, nesigura, fara o directie anume. Purtam pantalonii largi, de uniforma, un tricou negru si o pereche de converse, cu sireturi groase. Aveam o idee destul de vaga in ceea ce priveste viata si viitorul. Stiam doar ca vreau independenta.
Am fost un copil cu inclinatii evidente spre arta. Desenul, mai apoi poezia, proza, si cateva incercari in ceea ce priveste muzica. Multi m-au intrebat de ce parintii m-au dat un liceu cu profil economic. Le raspundeam, fara ezitare, ca eu am ales. Asa cum mi-am ales singura facultatea si masterul pe care le-am urmat. Oricat mi-ar fi placut Artele, nu simteam ca imi ofera siguranta pe care mi-o doream.
Specializarea mi-am ales-o din placere. Ceea ce mi-a placut, din intamplare, am descoperit dupa ce am dat o data cu capul de pragul usii(metaforic vorbind) si m-am pus pe treaba. Apoi am realizat ca ma descurc chiar bine. Ca inteleg. Si ca, a dracu’ treaba, chiar imi place. Bineinteles, meritul il au si cei care m-au ajutat sa gasesc drumul. Prin munca, prin interes, insa ajungand la palpabil. Nu am renuntat nici acum la inclinatii, insa le-am asociat unei arii careia simt ca apartin, cel putin in cazul meu.
Pasesc pe aceleasi coridoare. De data aceasta cu siguranta, purtand tocuri, fiind in alt rol decat acum cativa ani. Mi-am propus sa deschid cateva usi pentru cei care au dorinta si mintile deschise spre asa ceva. In cateva cazuri consider ca am reusit. Atata timp cat voi fi aici imi voi continua “misiunea”. Si, cand timpul va decide schimbarea, voi putea privi inapoi cu multumire, gandidu-ma ca, la randul meu, am orientat cateva perechi de pasi intr-o directie care face diferenta.
