Ceaiul era amar, atat de amar incat, daca nu as fi stiut ce contine, nu as fi ghicit niciodata. Mai bine de jumatate zacea, aproape rece, in cana. Mi-era imposibil sa ma ridic din pat, si insusi gandul ca trebuia in curand sa plec ma darama parca si mai rau. Stiam ce ma asteapta, si ca mai aveam multe de suportat, dar, in acel moment, totul parea imposibil, chiar si sa beau acel ceai nesuferit.
(…)
Priveam foaia de hartie, incercand sa imi amintesc. Stiam tot. Stiam ca stiu tot. Dar cumva, undeva, se ascunsese. Nu mai aveam nici cea mai vaga idee ce sa scriu, ce sa zic. Fiecare propozitie parea de o absurditate si de un nonsens cras, insa altceva nu mai puteam scrie. Nu mai puteam gandi. Doua ore m-am incapatanat sa privesc subiectul, in speranta ca imi trece. Sau ca era unul din acele vise urate, cand, la sfarsit, nu mai stii nimic. Dar nu ma mai trezeam..
(…)
Aveam, din nou, drumuri de facut. Si niciodata destule. In acea zi insa nu era inabuseala specifica verii, adia usor vantul, facand aerul respirabil. Parcurgeam, pe jos, drumul de la Romana la Universitate, pentru a “n”-a oara in acea saptamana. Dar de data asta, drumul parea mai linistit. Ca dintr-un fragment de amintire, dintr-un vis, unde timpul te prinde de umeri si te incetineste orice ai face. Pe langa TNB erau multi oameni vanzand crengute de levantica. Intreaga zona purta o usoara mireasca de lavanda, plimbata de adiere. Pentru un moment, parca uitasem cate aveam in minte si imi mai slabisem incruntarea.
(…)
Fugeam. vantul puternic care tocmai incepuse nu putea aduce decat ploaie, iar eu nu vroiam sa aflu ce se intampla daca uzi copertile de piele. Stateam sub o streasina ingusta, cu inca 3-4 persoane, toti adapostindu-ne de ploaia torentiala din mijlocul lui iulie. Ma durea capul infiorator de tare. De la nesomn, de la stres, si poate pentru ca trebuie sa imi schimb din nou ochelarii. Aproape ca nici nu auzisem telefonul cand a sunat.
Am coborat din troleu, alergand pe stradute. Cea pe care trebuia sa intru inainte de a ajunge pe a mea ajunsese un lac. Apa urcase pana la nivelul trotuarului, iar eu purtam sandale. Era inutil sa ma mai feresc. Mergeam, cu apa pana la glezne. Fara sa imi mai pese. Mergeam ca un copil mic, “impingand” apa cu varful piciorului. Trecuse.
(…)
M-am gandit ca poate nu ma voi simti pe deplin multumita decat atunci cand totul avea sa fie gata. Si totul este gata, si eu tot nu sunt. Aparent, exista mai multe piedici in fata dorintei mele de a avea liniste. Mai multe decat m-as fi asteptat, si multe nu mai depind de mine, din pacate. Si sunt epuizata.
Pana la urma, in cautarea iesirii din aceasta stare, ma descarc, sau ma consum si mai mult?
